Cum am descoperit poveştile

De câteva zile aştept cu nerăbdare câteva minute libere să scriu despre cărţi. Am scris textul ăsta în minte de vreo săptămână, de când am primit comentariul Laviniei pe blog, dându-mi de ştire despre concursul organizat de Edukid.ro, cu tema „Cum am descoperit poveştile”. Concursul face parte dintr-o campanie intitulată „Îmbrăţişăm lectura”, organizată de Edukid.ro împreună cu Libraria Humanitas Iaşi. Şi nici că mi se putea potrivi mai bine!

Nu îmi pot imagina copilărie fără poveşti, fără prinţese şi prinţi, fără zmei şi balauri, fără animăluţe care vorbesc şi păţesc tot felul de chestii, pentru că nu sunt cuminţi Nu pot să cred şi refuz să cred că acum, în zilele noastre, sau în viitor, există sau vor exista copii capabili să crească şi să devină oameni fără poveşti. Cred că ele ne construiesc caracterul şi personalitatea, îi învaţă pe copii o mulţime de lucruri şi, mai ales, îi învaţă să viseze.

Poveştile s-au împletit cu existenţa mea de la cea mai fragedă vârstă şi până în prezent – bineînţeles că eroii şi autorii lor au „crescut” deodată cu mine, iar pe noptiera mea nu mai stă Mircea Sântimbreanu, ci Gabriel Garcia Marquez. Dar nu l-am uitat nici pe Sântimbreanu şi a lui „Recreaţia mare”, din care pot citi oricând cu plăcere, povestiri care acum mi se par mult mai scurte şi mai simpluţe.

Eu nu pot să indic un anumit moment în care am descoperit poveştile, câteodată mi se pare că am crescut cu cărţile în mână. Dar pot să îmi amintesc foarte exact nişte momente în care le-am descoperit la propriu, şi au fost nişte momente de-a dreptul magice

Tatăl meu (Co, pentru cunoscători) a crescut la Cugir, într-o căsuţă aşezată pe un deal cunoscut sub numele de Scăunel. De acolo de sus se vede tot oraşul, peisajul e superb, căsuţa e chiar sub pădure şi în imediata vecinătate a vechiului turn de apă al oraşului. Ce îşi pot dori mai mult nişte copii… Mergeam acolo în vacanţe şi în weekenduri, pe vremea când stăpâna casei era încă bunica Bertha, adică bunica lui Co, deci străbunica mea. Cotrobăiam peste tot, prin casă, prin curtea de sus, prin grădini, prin atelier, găseam cotloane secrete sau poze vechi, totul era fascinant acolo, pe Scăunel. Când am ajuns, însă, în pod, aveam să descopăr cele mai mari minuni. Era un pod gol şi prăfuit. În prima parte, ştiu că erau multe nuci, iar mai încolo nu prea mai mergea nimeni. În afara unui copil curios care căuta „comori”. Acolo am găsit, aruncate unele peste altele, o grămadă de cărţi de poveşti, pe care le citise tatăl meu când era el mic. Erau celebrele „Poveşti nemuritoare”, dar şi o carte mare-mare cu mai multe poveşti clasice, între care îmi amintesc de una în mod special, care m-a fascinat cel mai mult la momentul respectiv: „Lebedele” lui Andersen, despre fata care le-a croşetat fraţilor ei unsprezece cămăşi din urzici, ca să dezlege o vrajă care îi transformase în lebede.

Rând pe rând, le-am cărat la noi acasă. Nu le-am luat toate deodată, ca să pot să mai descopăr câte una, când mai veneam pe acolo. De fiecare dată, luam câteva doar, ca să mai am motiv să mă urc în pod şi să caut în continuare. Multe dintre cărţi erau într-o stare destul de proastă, pline de praf şi cu coperţile rupte, dar le-a recondiţionat Emilia, care pe vremea aceea lucra „la fabrică” (IMO) şi mi le aducea cu coperţi noi, făcute din… tapet Aşa că mi se asorta biblioteca şi cu tapetul din cameră…

Fetiţele mele cresc în vremuri mai moderne, când copiii au atâtea lucruri la dispoziţie. Mii de jucării, de cărţi colorate, de lucruşoare… Georgia a văzut chiar mai multe variante ale aceleiaşi poveşti, în cărţi diferite. Are deja o mică bibliotecă şi ea, aşezată la înălţime, pentru vremea când va fi în stare să le citească singură sau măcar să nu le rupă. Până atunci, se uită la poze şi ştie câteva personaje: Panana şi pititii (Albă ca Zăpada şi piticii, acestea au fost primele personaje de care s-a „lipit”), Hadada (Cenuşăreasa, pe care o vede peste tot, orice păpuşă blondă e Hadada) sau, mai nou, Is sau Lis – adică Alice, cea care vizitează Ţara Minunilor.

[Am scris, la vremea respectivă, despre preferinţele ei, despre cum le-a descoperit pe toate, cum a făcut cunoştinţă cu Albă ca Zăpada, sau cum se joacă cu cărţile.]

Deocamdată, Georgia vede poveştile şi le ascultă, pe scurt. Se uită cu mare plăcere la televizor la Panana şi Hadada ori la „ham” („Doamna şi vagabondul” şi „101 dalmaţieni”), ni le cere insistent şi ştie deja cum curge acţiunea, ce urmează. Are, totuşi, numai doi ani. Ne bucurăm că îi plac foarte mult cărţile, s-a arătat interesată de ele încă de când era micuţă.

În prima fază, o să îi citim noi din cărţile cele noi şi strălucitoare, lucioase şi colorate, pe care i le-am cumpărat înainte să se nască (da, nu luasem hăinuţe, dar aveam cărţi cu poveşti). Apoi, le va lua ea în camera ei şi va citi din ele. Iar la un moment dat, se va urca în pod, la Orăştie, în casa bunicilor ei, unde o aşteaptă o cutie mare de carton, plină de cărţi. Sunt cărţile copilăriei mele, mai prăfuite, mai îndoite, dar şi cărţile recuperate de pe Scăunel, din copilăria bunicului ei. Sunt sigură că o să fie un moment deosebit, acel moment al descoperirii cutiei, unul pe care nu îl va uita niciodată. Îşi va aminti lumina din pod, praful, mirosul, întreaga atmosferă. Îşi va aminti locul exact unde stătea cutia, cum o deschide, cum arată cărţile, fericirea de a fi descoperit o comoară. Apoi, le va da jos, una câte una, nu toate deodată, pentru că momentele acestea deosebite trebuie savurate pe îndelete. Şi ce fericire şi pentru cărţi, vor fi răsfoite de o nouă pereche de mânuţe, vor fi absorbite de o nouă pereche de ochişori. Ele vor creşte încă un omuleţ mare, de fapt, chiar doi, căci şi Emma vine din urmă. Ce îşi poate dori mai mult o carte, decât o astfel de viaţă şi o asemenea preţuire?