Poveste de iarnă. Colinda Ilenuţei

A fost odată ca niciodată o bunică, pe care o chema Ileana. Avea ochi albaştri, dar nu d-ăia blânzi cum vezi la bunicile clasice, de prin poze. Avea ochi albaştri şi vii, care mereu râdeau şi jucau. Alteori, avea ochi albaştri care aruncau scântei şi atunci nu era prea bine să fii în preajma lor… Bunica asta avea o nepoţică pe care o chema Mădălina, dar ea o alinta Mădăluţa (şi nimeni nu i-a mai zis aşa, niciodată, deşi câteodată i-e atât de dor…). La rândul ei, nepoţica nu a putut să pronunţe numele „Ileana”, aşa că a strigat-o „Lealea”, apoi Lala. Şi aşa i-a rămas numele, deşi oamenii din Vinerea o ştiau înainte drept „Leana lu’ Ion a lu’ Marcu”, după bărbat, cum e obiceiul la sate.

Toată lumea o cunoştea pe Lala, pentru că ea era şefă la magazinul din sat, singurul loc de unde oamenii îşi mai puteau cumpăra câte ceva. Iar nepoţica era tare mândră, pentru că, atunci când o întreba cineva „tu fată, tu de-a cui eşti?”, ea putea să spună, clar şi răspicat: „îs fata lu’ fata lu’ Leana lu’ Ion a lu’ Marcu”. Şi le închidea gura la toţi.

La rândul lui, Ion a lu’ Marcu era cel mai straşnic bunic pe care şi-l poate dori o fetiţă. Stătea în genunchi în capătul patului, la gura sobei, şi îi spunea poveşti nepoţicii, care stătea în vârful patului imens şi asculta cu gura căscată. Îi spunea mai ales povestea cu Prâslea cel Voinic, dar numai până la faza în care Prâslea reuşea să culeagă merele… iar când nepoţica a crescut mare şi a putut să citească singură, era convinsă că Petre Ispirescu e un individ dubios care a preluat povestea lu’ Moşu Marcu şi a mai tras-o un pic de păr, altfel nu se explică de ce era mult mai lungă, în varianta lui.

Moşu Marcu stătea în fiecare vineri în poartă cine ştie câtă vreme, până ce nepoţica apărea în capătul străzii şi o lua la fugă spre el, nerăbdătoare să i se arunce în braţe. Şi Lala o petrecea cu ochii în lacrimi, când venea duminica şi, deci, timpul ca nepoţica să plece. Iar nepoţica abia aştepta să vină câte o vacanţă, ca să nu mai trebuiască să plece aşa de repede.

Iarna era cel mai frumos. Lala sau Moşu se trezeau devreme, ca să facă foc în sobă, să fie cald pe când făcea ochi şi nepoţica. Şi apoi îşi vedeau de treburi, aşteptând cuminţi să îşi facă şi ea apariţia (căci ea, fiind o alintată de la oraş, se cam lăsa aşteptată). Apoi făceau pâine prăjită direct pe sobă – pare greu de crezut că atunci nu erau prăjitoare de pâine, nu? Lala ungea feliile cu ulei, apoi cu usturoi. Moşu îi dădea nepoţicii „un metru de cârnaţ” şi o căniţă mică de vin roşu, făcut de mâna lui, din via lui. Şi nepoţica nu se îmbolnăvea niciodată, iarna, deşi atunci nu erau atâtea vaccinuri şi medicamente. Niciunul nu se gândea că nepoţica ar fi fost prea mică să bea vin ori să se urce singură în pod, după cârnaţi. Nu le trecea prin cap nici să-i spună să vină musai la prânz, la masă, căci ştiau cum trece vremea la săniuş, între copii. Ştiau că ei nu o să i se facă foame după orarul lor, ci va veni acasă într-un final, când se va sătura de zăpadă. Şi atunci când venea, ei ştiau că ei nu îi trebuie decât ceva bun de mâncare şi eventual vin fiert de băut, ca să se încălzească. Îi puneau hainele şi ciorapii la uscat, fără să se enerveze că erau atât de ude. Şi îi cârpeau pantalonii fără să o certe că îi agăţase la sanie. Şi nu se îngrijorau că ea zbura cu sania pe deal, printre pruni. Sau poate că nu se arătau…

Înainte de sărbători, Moşu stabilea o zi în care se tăia porcul, iar în ziua cu pricina toată lumea se trezea devreme, pe la 5-6 (cu excepţia nepoţicii, desigur, care nu trebuia niciodată să fie deranjată). Se pregăteau toate cele necesare, iar întregul proces dura toată ziua, până seara târziu. Porcul se pârlea cu paie (se făcea „bărbătaie”), iar Moşu avea grijă ca urechile să fie puse deoparte, pentru nepoţică – ea le rodea cu maximă plăcere. Se făceau şi cârnaţi, şi tobă, şi „smăieteci” (aşa le zicea ea). Şi toate se regăseau peste câteva zile, pe masa de Crăciun. Lângă sarmale şi cozonaci, nişte bunătăţi cum nu se mai fac în zilele noastre – din simplul motiv că nu le mai face Lala…

În seara de Ajun, toată lumea colinda, nimeni nu era prea mic ori prea mare. Lala se auzea cel mai tare, pentru că avea o voce puternică – se auzea clar dintre zeci de alte voci şi în corul bisericii. Nici Moşu nu se lăsa mai prejos. Şi ceilalţi, pe lângă ei. Se aliniau sub geam (de obicei mergeau la neamuri, la sora Lalei, de exemplu) şi cântau. Serioşi, dar veseli. Apoi erau invitaţi înăuntru, la un pahar de vin şi ceva plăcinte. Şi aşa treceau sărbătorile, fără televizor şi fără mii de luminiţe pe străzi. Fără mall şi fără brazi imenşi. Fără „Jingle Bells” sau „Let It Snow”. Doar cu „Aseară pe-nserat”…

Draga mea fetiţă, aici voiam să ajung. Tu cunoşti altfel de sărbători, mult mai luminoase, dar numai la propriu. Tu îl ştii pe Moş Crăciun pentru că l-ai văzut la mall, tu vezi oraşul ăsta mare, luminat feeric, tu i-ai văzut şi pe reni, ai văzut brazi uriaşi, împodobiţi cu globuri mai mari decât căpşorul tău. Mi-aş dori, însă, dacă s-ar putea, să ştii că e Crăciun şi după alte indicii. Mi-aş fi dorit să ai unde să mergi la săniuş, pe un deal, să nu ne rezumăm doar la patinoarul din centrul oraşului (deşi e bun şi ăla, până la urmă). Aşa că m-am gândit măcar să îţi povestesc, dacă nu pot să îţi arăt cât era de frumos, odată, şi de diferit!

Oricum, să ştii că tot eşti norocoasă – ai patru bunici tineri, care vor fi cu tine multă vreme. Care te adoră şi sunt gata să îţi ofere vacanţe şi sărbători de vis. Care îşi vor împodobi curţile şi casele pentru tine, te vor trage cu sania pe unde vei dori tu, îţi vor face bunătăţi – şi nu numai de sărbători. Şi tu o să îi colinzi şi o să le ceri cârnaţi şi vin. Dar trebuie să ştii colinde…

Şi m-am gândit să îţi „rezerv” o colindă numai pentru tine, să ştii tu că e a ta. Nu credeam că o voi mai auzi vreodată… Îmi pare tare rău că, atunci când o cântau Lala şi Moşu, nu erau atâtea aparate de filmat şi fotografiat. Aşa că nu ai ocazia să îi auzi chiar pe ei, cântând-o. Lor tare le-ar fi plăcut să o cânte pentru tine… Le-ar fi plăcut să te îndoape şi pe tine cu vin şi cârnaţi, cu usturoi şi pâine prăjită. Iar Lala ţi-ar fi împletit ciorapi şi nenumărate bluze, ţi-ar fi făcut gogoşi (sau pancove) şi ar fi dansat cu tine în braţe, cântând „Du-mă acasă, măi tramvai”. (Da, de-asta îţi cânt şi eu melodia asta, câteodată… Pentru că numai pe asta o ştiam, de la ea, atunci când tu ai venit pe lume!) Uite, îţi pun mai jos şi colinda despre care îţi spuneam, „Aseară pe-nserat”. Am găsit mai multe variante, dar parcă asta se apropie cel mai mult de cea pe care o cântau ei, străbunicii tăi. Anul ăsta încă o să ţi-o mai cânt eu, seara, apoi, de anul viitor, o să o cântăm împreună, bine? Pentru că tu eşti Ilenuţa mea dragă, care merită cele mai frumoase sărbători. Şi pentru că sper, totuşi, ca cealaltă Ileană să te audă de undeva!

Anunțuri

5 comentarii la “Poveste de iarnă. Colinda Ilenuţei

  1. Pingback: Pentru Lala (oriunde ai fi) « Fetiţele minunate

  2. Pingback: Colinda minunată « Fetiţele minunate

  3. Mada, asa m-ai facut sa lacrimez! Ce vremuri minunate au fost in copilaria noastra cea naturala si nu atat de artificiala ca cea pe care o traiesc copiii nostri.Foarte frumos povestit, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace si sa le lumineze calea, acum in prag de Sarbatori, atat Lalei cat si Mosului tau .Iar tu fa bine si da de pomana „un metru de carnat „si 2 paharele cu vin fiert ca sa aiba si dansii acu’ de Craciun ce sa puie pe masa de dincolo.va pupam

  4. Pingback: Aniversare într-un univers paralel | Fetiţele minunate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s