Nu-i uşor să ajungi la 14 kile!

Să vă spunem cum am procedat noi… În primul rând, trebuie precizat că „ingredientul” principal în meniul Georgiei, imediat după ce a împlinit 6 luni, a devenit cărniţa de curcan. Şi aşa a rămas, până în zilele noastre. Mai papă şi pui sau viţel, dar tot curcanul e baza.

Pe lângă asta, ar trebui să menţionez fructele – în fiecare zi la micul dejun, neapărat proaspete (măr, pară, banană, kiwi, prune, ce mai găsim prin magazine, combinate într-un pireuţ care dispare rapid din castronaş), iar după amiaza nu trece fără o sticlă de 200-250 de ml de suc de portocale. Lapte bea numai LaDorna cu vitamine, câte 500 de ml pe zi (200 dimineaţa, 300 seara). Nu face mofturi nici la capitolul legume, iar aici includ tot ce găsesc, de la „clasici” ca morcovii, păstârnac, ţelină, spanac, mazăre verde sau dovlecel (zucchini), până la conopidă, broccoli sau fenicul.

Totuşi, cel mai important este apetitul Georgiei. Nu îmi amintesc, de când o am şi a început să pape şi altceva decât lăptic, să fi refuzat vreodată ceva mâncărică. Nu numai că nu refuză, dar, după ce goleşte farfuria, se întâmplă să mai vrea şi câte o gustărică, „uncu”, de exemplu (o felie de şuncă, pe care o devorează după ce fuge cu ea din bucătărie, fluturând-o în aer).

Şi uite aşa a ajuns ea la 14 kile – nu e grăsuţă, dar are nişte bulănele îndesate şi nişte fălcuţe absolut adorabile! Şi nişte obrăjori roşii, de ardeleancă sănătoasă, când vine de afară, de la frig…

Filmuleţul de mai jos arată perfect cum se serveşte Georgia cu o gustare, după somnicul de după-amiază. În cazul de faţă, a găsit pe masă un bulănel de aripioară, pe care l-a furat şi apoi l-a devorat până la os, în timp ce se uita la Albă ca Zăpada…

Ce mai face… minunata Georgia

Minunata Georgia creşte pe zi ce trece. Mai avem doar trei luni până va împlini 2 ani. Ştie tot mai multe chestii, ţine minte orice, nu uită nimic din ce îi spui sau din ce ai făcut vreodată. Ne surprinde în fiecare zi cu ceva nou. Câteodată parcă nici nu mai putem ţine pasul cu ea… Ce mai face minunata Georgia?

Desenează

Adică nu mai mâzgăleşte, ci ţine creionul frumos şi desenează cu mare atenţie, pe tăbliţa magnetică. Ne spune că a desenat un „ham” sau „hapu” (primul cuvânt reprezintă un căţel, al doilea o floare). Altădată, e convinsă că a desenat un elefant, sau o casă. Azi a făcut un cerc şi zicea că e măr. Sincer, nouă ni s-a părut că seamănă cu un măr…

Construieşte

La fel, diferenţa e în atenţia pe care o acordă acţiunii. Se concentrează pe ce face, pune piesă lângă piesă şi una peste alta. Ce îi iese din mânuţe ne lasă câteodată de-a dreptul uimiţi. Sunt chestii înalte, de cele mai multe ori, dar le dezvoltă şi în lateral, sunt simetrice şi aranjate. Şi nu se plictiseşte repede de treaba asta. Mai ales dacă o asistă şi tati, nu se opreşte până ce nu termină toate piesele.

Turuie întruna!

Repetă după noi, ca un papagal. Şi îi ies tot mai bine cuvintele, pe care le foloseşte apoi singură. Azi m-a auzit spunând că e frig şi a zis întruna în maşină, până am ajuns la mall „Gîgîîîî… fic!” – adică Georgiei îi e frig. Şi o întrebam: „ţi-e frig, Georgia?”. Şi ea răspundea, foarte serioasă şi convinsă: „daaaaa! Gîgîîî… fic!”. Cât despre faza cu „veve veve”… e super haioasă. M-a auzit pe mine spunându-i unei vecine „la revedere”, şi de atunci zice şi ea, la orice „tanti”. Azi i-a zis şi casierei de la Auchan. Fiecare „veve veve” e însoţit de gestul cu mânuţa, care pare copiat de la concurentele la „Miss”. Nu seamănă deloc cu acel „pa” folosit până acum. E mai „domnişoresc”.

Se spală pe dinţi

În fiecare seară! Dacă uităm noi, cumva, cere ea periuţa! Suntem foarte încântaţi de chestia asta. Trebuie să precizez că tati a învăţat-o să se spele pe dinţi, el a tot insistat, chiar şi atunci când ea refuza să deschidă guriţa… deşi o spălăm pe dinţi încă dinainte să aibă dinţi 🙂 Aveam o periuţă mică, exact ca un degetar, era din silicon, cu peri mici, tot de silicon – se pune pe deget şi se freacă gingiile. Acum are o periuţă adevărată… În prima fază, o spală tati, pe toţi dinţişorii şi pe toate măseluţele, sus şi jos, apoi mai ia şi ea periuţa şi se spală singură. E tot mai îndemânatică şi e tare încântată când o lăudăm. Dacă nu zicem nimic, zice ea, „ataaa!” (aşa!).

Are conştiinţă de sine…

Când face câte ceva, ne anunţă că Georgia a făcut ceva! Adică… „Gîgîîî… au!” (Georgia s-a lovit) sau „Gîgîîî… hopaaaaa” (a căzut) 🙂 Ştie că EA e „Gîgîîîî”…

Face în continuare multă dezordine…

Cred că şi asta a învăţat de la tati 😀 În fiecare zi, livingul nostru arată ca după război… Tot strângem şi facem ordine, dar nu rămâne aşa mai multde 10-15 minute. Îi face ei plăcere să arunce toate chestiile pe jos, ce să-i facem… Dacă o lăsăm să se dezlănţuie, avem ce strânge!

Bucurie în zăpadă

Îi place să meargă pe unde e zăpada mai mare, ca să se poată preface că s-a împotmolit. Se opreşte când vede că cizmele îi sunt îngropate în zăpadă şi zice „no!”, uitându-se la noi, nevinovată. Îi place să se trântească în zăpadă, tot unde sunt nămeţii mai mari, dacă se poate. Dar nu prea are curaj să se lase pe spate (cum a învăţat-o drăguţul de tac-su), aşa că se aruncă în genunchi. Şi râde, şmechereşte, aşteptând să venim să o ridicăm.

Îi place să o plimbe tati cu săniuţa, dar nu foarte mult, şi musai tre’ să alerge, fără viteză e cam plictisitor. După câteva minute zice „gaca”, vrea să se dea jos – şi, de cele mai multe ori, vrea să tragă ea săniuţa. Nu-i prea iese din prima, e mai greu până prinde sfoara, aşa că de câteva ori pleacă fără ea 🙂

Îi place să se aplece şi să atingă zăpada, să o ia cu mânuţa, pe mănuşă. Ba mai mult, îi place să se aplece şi să miroase zăpada – deşi, aşa înfofolită cum e, echilibrul poate deveni precar 🙂

Devine nerăbdătoare imediat cum aude că mergem afară, la zăpadă. Până m-am îmbrăcat eu, într-o zi, ea s-a dus repede şi a apărut cu salopeta ei de zăpadă, pe care încerca de zor să şi-o tragă pe cap. Asta deşi nu prea are răbdare să stea liniştită, până o echipez…

Pe scurt, îi place la nebunie zăpada. Şi noi încercăm să profităm de iarnă, deşi acum s-a făcut tare frig (atât de frig, încât nu mai scoatem nici aparatul foto afară) şi ne e cam frică să stăm prea mult afară. Totuşi, când găsim un loc potrivit (chiar şi acoperişul mall-ului, după ce mergem la cumpărături), ne tăvălim un pic prin zăpadă, oricât ar fi de frig. Doar e iarnă!

La mulţi ani, scumpica noastră!

24 ianuarie 2010… Georgia împlineşte un an şi nouă luni! Adică 21 de luni de când a sosit pe lume, de când ne umple zilele de bucurie şi veselie, de frumuseţe şi sens. Nu ne mai imaginăm viaţa fără EA, nu ne vine să credem că am trăit atâta vreme fără EA. La mulţi ani, scumpica şi iubiţica, drăguţa şi isteaţa, frumoasa şi neastâmpărata, boboloaca şi pofticioasa, lipicioasa şi jucăuşa noastră!

Atât de… Georgia!

Aşa aş putea descrie poza de mai jos. Atât de Georgia! Aşa râde ea, cu toată fiinţa ei, cu ochişorii, cu năsucul, cu guriţa, chiar şi cu sprâncenele! Aşa e ea, o fetiţă atât de veselă şi de tonică, încât ţi-e mai mare dragul să te joci cu ea, să o răsfeţi, să o gâdili, să o faci cumva să râdă, cu tot ce are.

A intrat iar într-o fază cu ţipatul. Când e ea fericită, sau entuziasmată de ceva, se pune pe ţipat. Şi ce chiote trage! Îţi sparge timpanele! Şi hai că acasă ne mai descurcăm, dar e interesant cum se uită lumea la o fetiţă chiuitoare în mijlocul unui hipermarket precum Auchan 🙂 Oricum, toţi îi zâmbesc!

Am încercat să o filmez, să o surprind, dar bineînţeles că după ce am pornit camera nu a mai ţipat. Dar tot am obţinut ceva: am filmat guriţa aia mică şi drăguţă, spunând noi cuvinte… Tot repetă după mine, în ultima vreme, cam tot ce spun. Şi aşa ajung şi eu să spun de zeci de ori acelaşi cuvânt, numai ca să o aud cum pronunţă.

Toţi am fost mici, odată (despre bunici şi străbunici) – partea I

Chiar şi tati! Da, până şi tati a fost mic, odată. Chiar mai mic decât tine, Georgia 🙂 Pe 21 octombrie 1981, el avea un anişor şi şase luni (în timp ce mami avea doar 7 luni)… Uite ce drăguţ, ce ochişori… Şi tu nu ai vrut să ai ochi albaştri! Poate surioara ta?

În caz că nu ţi-ai dat seama, tati cel mic din poză stă în braţe la mami şi tati ai lui, adică bunicii tăi, Carmen şi Geo. Şi lângă ei sunt bunicii lui tati, adică străbunicii tăi! Asta ca să ştiţi, tu şi Emma, că şi noi am fost mici, iar părinţii şi bunicii noştri ne-au îngrijit şi ne-au iubit, aşa cum voi creşteţi acum înconjurate de noi, de Carmen şi Geo, de Mili şi Co – care vă iubesc şi vă aşteaptă „ca pe cireşe” (este o vorbă de la Vinerea).

Fiecare bunic al vostru, fiecare străbunic, e important pentru voi, pentru că aveţi câte o părticică din fiecare. Voi sunteţi, până la urmă, o combinaţie între ei toţi. Aveţi sânge de olteni şi de maramureşeni, de ardeleni şi de unguri, de nemţi şi de cehi.

Fiecare dintre bunicii şi străbunicii voştri v-au transmis câte ceva, voi existaţi pe lumea asta şi ne bucuraţi pe toţi numai datorită lor, pentru că au existat şi ei. De la fiecare aveţi câte ceva special… De exemplu, Georgia are pe ceafă o „floare de cireş”, moştenită de la bunicul Neacşu, de la Prundeni (lângă Drăgăşani, o localitate celebră printre amatorii de vin bun), cunoscut în sat drept „Morărete”. Este vorba de o pată roşiatică, în formă de floare, pe care par să o moştenească primii născuţi Neacşu (sau nu ştiu care o fi criteriul) – o avea deci străbunicul Ion „Morărete”, apoi bunicul Geo (fratele lui Geo nu o are, dar a apărut la băiatul lui mai mic, Sorin, deci vărul lui tati, şi la băieţelul lui, Cesar, respectiv văr de gradul doi cu fetiţele noastre), o are şi tati, iar acum, Georgia. Ea e prima fetiţă Neacşu cu floare de cireş! Mai mult, e prima fetiţă Neacşu după cine ştie câte generaţii de băieţi… eu, una, nu ştiu să se fi născut o fetiţă de multă vreme în familia asta.

Nu mi-a venit să cred când i-am descoperit semnul, pe ceafă, în prima zi, la spital. Aşteptam să vină bunicii să o vadă şi mă gândeam ce reacţie vor avea, ce va zice Geo, de exemplu, când o să îşi cunoască nepoţica, pe domnişoara Neacşu. Şi atunci mi-a venit ideea: ce chestie tare ar fi, să aibă floarea de cireş! Şi m-am uitat imediat, am luat-o din pătuţ şi i-am studiat ceafa. Am fost foarte surprinsă când am descoperit că, într-adevăr, o avea! Nu mă prea aşteptam, sincer… Abia aşteptam să vină, să le spun… Şi tati, dar şi bunicul Geo, au fost foarte emoţionaţi când le-am spus! Mi-ar fi plăcut să moştenească, pe aceeaşi linie, şi ochii lor albaştri, dar n-a vrut…

Ochişorii Georgiei merg mai mult pe linia celuilalt străbunic, Ştefan – sunt puţine persoane în familia noastră, care au ochi căprui: străbunicii Ştefan şi Elvira (părinţii bunicii Carmen), străbunicile Eleonora şi Elena (mama bunicului Co, respectiv mama bunicului Geo), străbunicul Ion a’ lu’ Marcu (tatăl bunicii Emilia) şi bunicul Co. Şi eu, bineînţeles. Dar ochii Georgiei sunt unici, sunt mult mai închişi la culoare, e un căprui spre negru, sunt mari şi expresivi, te hipnotizează, pur şi simplu. Tare sunt curioasă cum vor fi ochişorii celeilalte prinţese Neacşu… că şi pe Georgia o visam tot cu ochi albaştri şi uite ce a ieşit!

Revenind la bunicul Ştefan… ne făceam planuri că vom avea un băieţel şi îi vom da numele lui, dar şi în privinţa asta ne-au păcălit fetiţele noastre. Pentru că el a fost pentru tati exact ce a fost Lala, bunica Ileana, pentru mine: omul care ne-a făcut ceea ce suntem azi, care ne-a crescut de când eram bebeluşi, ne-a învăţat tot ce a ştiut. El îi spunea lui tati „Bogdănel”, aşa cum nu am mai auzit pe nimeni să îi spună. Şi de-asta am putut să îl cunosc mai bine pe tati, să îi cunosc şi o altă latură, pe care numai bunicul Ştefan i-o cunoştea. El îmi povestea cum era tati când era mic. Cum îi plăcea să „meşterească”, să umble cu toate sculele, să bată cuie (îţi sună cunoscut, Georgia?). Cum cotrobăia peste tot şi voia să ştie „aicea ce-i, aicea ce-i???” (asta încă nu i-a trecut). Şi povestea totul cu ochii umezi, cu un zâmbet pe care nu îl poţi vedea decât la un bunic – unul care îşi adoră nepoţii. Un zâmbet melancolic, uşor amuzat, plin de bunătate, al unui om care era gata să îi tolereze orice nepotului năzdrăvan, să îi ofere orice. După cum povestea, puteam să fiu sigură că acelea fuseseră cele mai frumoase zile din viaţa lui, zilele când avea el grijă de Bogdănel cel mic, pentru că venise pe lume şi frăţiorul Răzvănel, care îi cam ocupa timpul mamei Carmen. Şi povestea aşa de frumos, că mi-l şi imaginam pe EL, la vârsta fetiţei mele. Tare i-ar fi plăcut bunicului Ştefan să o cunoască pe Georgia, să vadă şi el, în sfârşit, o fetiţă, după ce a avut cinci nepoţi, numai băieţi!

De-asta le punem fetiţelor noastre nume derivate sau împrumutate de la bunici şi străbunici, ca să creăm şi să menţinem o legătură, să nu uite niciodată de unde vin. Şi să nu uităm nici noi…

Pentru asta le şi scriu lucrurile astea, fetiţelor mele: ca să ştie că nu sunt singure pe lume, că n-au apărut de nicăieri, că existenţa lor se datorează unor oameni care au dispărut, între timp, dintre noi – dar numai fizic. Sunt nişte oameni care trebuie să însemne pentru ele mai mult decât nişte chipuri din nişte poze. Să ştie că lor trebuie să le mulţumească pentru tot ce suntem noi, părinţii lor, care am învăţat de la părinţii noştri şi de la bunicii noştri cum trebuie crescuţi şi iubiţi copiii.

Freză nouă!

Au trecut aproape 3 luni de când Georgia a fost tunsă pentru prima dată! Era chiar în ziua când împlinea 18 luni… Mâine împlineşte un an şi 9 luni! Nu am planificat, aşa s-a nimerit, ca cea de-a doua tunsoare să fie tot aşa, în preajma unei aniversări. Şi, în caz că nu ştiaţi, Georgia are un stilist personal 🙂 pe Dana, care e şi moaşa ei. Nu ştim ce ne-am face fără ea… că nu cred că am fi putut merge la frizerie! La cineva necunoscut, într-un mediu necunoscut… sigur era cam greu. Aşa, însă, ne distrăm, ne jucăm, şi între timp, Dana lucrează. Şi ce frumos o tunde… Iar Georgia a răsplătit-o cu pupici, între care doi fix în vârful nasului, în timp ce se jucau amândouă „cucu bau” 🙂

Momente memorabile (I)

Serialul ăsta ar fi trebuit să se numească „Motive pentru care şi Georgia mai merită câte o bătăiţă, câteodată”, dar m-am gândit că ar fi prea lung titlul. Dar e adevărat că există şi astfel de momente. O fi ea o dulceaţă de fetiţă, drăguţă şi deşteaptă foc, dar e şi neastâmpărată şi plină de idei care dau rezultate proaste, câteodată. Pe scurt, e un copil sănătos care nu prea stă locului două secunde.

Aşa… Momente memorabile. Primul episod

Era o dimineaţă obişnuită, după ce Georgi a păpat, şi-a băut lăpticul şi se uita la Cenuşăreasa, până urma să mănânc şi eu ceva, înainte să ieşim afară. Eu m-am hotărât să mănânc ceva rapid, de exemplu o felie de pâine cu dulceaţă de măceşe… şi s-o mănânc la birou, până îmi verific şi mailul, plus că o supraveghez şi pe EA (proastă idee…). Mi-am adus felia cu pricina, o pun pe birou, apoi îmi aduc aminte că a început să fiarbă ciorbiţa pe care i-o pregăteam ei, pentru prânz. Şi trebuia să îi adaug perişoarele. Oare să mă duc acum, sau după ce mănânc? Hai să mă duc acum, să fiarbă mai repede, să putem ieşi afară! (a doua idee proastă). N-am lipsit decât vreo 2-3 minute, au fost doar 10 perişoare.

Ce am găsit la întoarcere? Nimic dubios, la prima vedere. Fetiţa mea era lângă birou, dar a plecat repede când am intrat eu în cameră. M-am aşezat la calculator şi mă întrebam de ce se uită aşa insistent la mine, cu nişte ochişori inocenţi şi cumva curioşi, parcă aştepta să vadă ce o să se întâmple. Mă uit mai bine la ea… şi îngheţ. Ce are pe faţă? Dar pe bluză??? Semăna cu sângele… dar era muuuult!!! Mă ridic şi atunci încep să mai observ alte amănunte… toată marginea (albă) a colţarului era mânjită, ca şi biroul. Perdeaua, parchetul… stropi peste tot, dar şi întinşi. EA era încă plină pe mânuţe şi continua să lase urme.

Nu ştiam de unde să încep. Am spălat-o în primul rând pe mânuţe şi am şters-o cât de cât pe bot (după ce i-am dat jos hainele, pline de măceşe). Am mai şters biroul şi abia atunci, că începusem să mă liniştesc, mi-a venit ideea să fac poze… Câte am ratat… dar am mai prins, totuşi, ceva. Mai ales felia de pâine, pe care se vedeau încă urmele de degeţele. Da, felia nu se mişcase de pe birou, de pe farfurie. Doar şi-a băgat degetele în ea, atât. Pe asta am apucat să o fotografiez. Apoi am mâncat-o, resemnată.

Ce a avut de spus bunicul Co, atunci când i-am povestit despre asta? Că e foarte mândru de ea, în primul rând. Apoi, că e mai bine cu dulceaţă decât cu vopsea… o aluzie subtilă, pe care o aşteptam. Se referă, desigur, la un episod asemănător, din copilăria mea. Cică eram cam la fel de mică şi de… cuminte. Dar eram la curte, la bunici, şi am găsit nu o felie de pâine cu dulceaţă, ci o găleată cu vopsea. Verde. Şi mi-am băgat mâinile în ea, mi-am întins-o până sus pe braţe, dar şi pe cap, ca şi când m-aş fi spălat cu apă. Zice Emilia că a scăpat pe jos castronul, când m-a văzut. Cred şi eu! Un omuleţ verde care îţi apare în faţă… Cică m-a spălat cu motorină 🙂 Chiar că e mai nasol decât dulceaţa! (ce păcat că nu mi-a făcut poze!!!).

Încă o zi în zăpadă

Dimineaţă, m-am uitat cu puţină teamă afară, să nu cumva să fi dispărut zăpada… şi am răsuflat uşurată, era tot acolo! Aşa că ne-am distrat şi azi… tot în parc. Şi ne-am făcut un prieten nou – l-am făcut la propriu! E vorba despre un om de zăpadă (un omuleţ, un năpârstoc de zăpadă, l-am făcut la înălţimea ei), pe care l-am construit pe tobogan, pentru că zăpada de acolo era puţin udă şi se lipea, spre deosebire de cea de pe jos, care era prea afânată. I-am pus de toate, sub atenta supraveghere a Georgiei: uăchi, nat, uă, mana… (ochi, nas, gură, mână) şi la sprâncene încă nu pot transcrie ce zice, că nu pot aduna sunetele, să le transform în litere. „Uăchii” i-am pus de câteva ori, pentru că Georgia se distra teribil când îi zgârma cu bâta şi îi vedea cum cad. Şi îl înţepa pe bietul om în coaste cu aceeaşi bâtă… e necruţătoare fetiţa mea.

Salvarea omului a sosit de la tati, care a venit după noi în parc. Luase şi pâine proaspătă, iar Georgia cunoaşte deja punga, aşa că a început să strige „piiiiineeeeeeee”, până i-a rupt din ea şi i-a dat. A împărţit-o cu porumbeii şi cu vrăbiuţele, după ce i-a arătat tati cum să le dea şi lor. Şi era atât de încântată, cum făcea ea miezuri şi le împrăştia, şi păsărelele veneau la ea, o copleşeau… ea ţipa şi chiuia şi tropăia din picioare, probabil îşi imagina că e Albă ca Zăpada, că numai individa cu pricina e înconjurată de atâta păsăret.

În final am ajuns acasă, înfriguraţi şi flămânzi… căci iar am stat mai mult decât ne permitea programul 🙂 Dar trebuie să profităm de zăpadă, nu?

P.S. Poze făcute cu telefonul mobil 🙂