Midada, Hadada, Hadudu

Nu sunt cuvinte în cine ştie ce limbă exotică… de fapt, dacă stau bine să mă gândesc, sunt. Pentru că am mai vorbit aici despre limba georgilină, care s-ar încadra foarte bine în categoria „limbi exotice”. Şi, dacă tot le notez, aş putea să alcătuiesc un vocabular în această limbă, ca să rămână pentru posteritate. Dicţionarul l-am început deja, aşa că…

Ceea ce se poate observa la prima vedere la cuvintele din limba georgilină este repetiţia sunetelor şi a silabelor. De obicei, reţine două-trei litere din cuvânt, pe care le transpune apoi într-un nou cuvânt, numai şi numai al ei. Sau nu preia nimic, ci inventează ceva nou.

Aşa s-a întâmplat în cazul personajului Cenuşăreasa, care a fost rebotezat Hadada – de unde şi până unde, habar n-am. Oricum, ea e fericită că poate să o numească, iar noi înţelegem despre ce vorbeşte. E destul de greu să spui „Cenuşăreasa”, trebuie să recunoaştem… Dacă tot am ajuns la personajul cu pricina, trebuie să precizez că acum toate blondele cu părul lung au devenit Hadada. În afară de Dana, bineînţeles, pe care nu ar putea să o confunde cu nimeni 🙂 În rest… şi când a văzut noul videoclip al lui Pink (cel în care ea poartă o rochie de mireasă), a început să strige „Hadadaaaaaa!!!” – şi nu „tanti”, ca de obicei.

Tot cam aşa a reformulat cuvântul „fluture”, care a devenit „hadudu”, sau „hachuchu”, dacă e într-o dispoziţie alintăcioasă 🙂 Îi plac tare mult fluturaşii, că i-a lipit tati pe geam şi în camera ei, şi la bucătărie, lângă iepuraşi – pe care îi cheamă Didi (pe toţi), că aşa a învăţat-o Emilia.

Astea au fost exemple de cuvinte reinventate, pur şi simplu. Dar are şi unele care seamănă, cât de cât… numai că sunt rearanjate silabele. De exemplu, „midada”, noua denumire pentru omidă. Sau „lipipi”, care înseamnă „lipici”, „pepepe” care înseamnă „repede, repede” şi „batutu” – „albastru”.

În rest… mai există puţine cuvinte pe care să nu le pronunţe (sau să încerce, măcar). Are şi personaje noi preferate, a intrat în „era Mickey”, adică se uită numai la Mickey Mouse Clubhouse şi îi ştie pe toţi, de la Mickey (câteodată îi zice Bichi) până la „Putaaaa” (Pluto) şi „Tudaaaa” (Toodles).

Anunțuri

Prima întâlnire… cu un băiat!

Nu vorbesc despre Georgia, care e surioara mai mare, ci despre Emma, cea mică! Da, ea a fost deja la o întâlnire cu un băiat… e vorba despre Dănuţ, născut pe 1 martie 2010, adică la patru zile după ce a venit pe lume Emma. Se cunoşteau încă de când erau în burticile mămicilor lor, dar abia ieri s-au văzut faţă în faţă. Şi au băut un ceai împreună, ba chiar au servit şi câte o gustare 🙂 După care au aţipit fiecare câte un pic…

De vorbit nu s-a pus problema, dar s-au smiorcăit fiecare câte puţin, cât să îi audă celălalt vocea. Şi fiecare dintre ei făcea ochii mari, când îl auzea pe celălalt.

Aşteptăm cu nerăbdare vara, apoi vara următoare, când vor putea alerga împreună prin curţile bunicilor, supravegheaţi îndeaproape de Georgia. Vă ţinem la curent cu evoluţia relaţiei dintre cei doi mititei.

Să creşti mare, Dănuţ, să fii sănătos şi cuminte, că, în rest, eşti tare frumuşel!!!

Am văzut nişte bunici fericiţi

De ieri am sosit la Orăştie şi am făcut, astfel, dintr-o singură mişcare (adică un drum de două ore şi ceva cu maşina), patru bunici fericiţi şi o fetiţă ultra-super-mega fericită. Zic doar una, pentru că cealaltă, mititica, e încă în stadiul în care e fericită oriunde, dacă e curată şi sătulă şi n-o doare nimic, drăguţa de ea…

Georgia zburdă pe-afară prin curte, de ieri, iar bunicii încearcă să ţină pasul cu ea. Are atâtea de făcut… să măture prin curte, să se plimbe cu bicicleta, să pape tot ce prinde, să danseze pe muzică populară, că acum are public mai numeros… Noi mai respirăm un pic, ba chiar ne permitem plimbări şi sesiuni de shopping 🙂 E bine că sunt patru, că mai fac şi ei cu schimbul… că e cam greu să faci faţă, e nevoie de energie, nu glumă! Şi, dacă tot am ajuns acasă… am pornit şi sezonul grătarelor. Mai aşteptăm doar soarele, care azi a lipsit total nemotivat. Sperăm să nu mai facă fiţe şi să iasă de după nori.

Rime de primăvară

Dacă tot am vorbit atâta de primăvară… dacă tot e atmosfera asta de veselie generală, dacă tot ne încălzim de vreo două zile la soare, dacă tot am două buburuze… m-am gândit la poezia lui Topârceanu, pusă pe muzică de formaţia Mondial. Mi se pare că reflectă perfect ce se întâmplă în jurul nostru, zilele astea.

Aşadar, pentru gâzele mele şi pentru toate aniversările noastre din următoarea lună, „Primăvara”, cu George Topârceanu şi Mondial:

După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.

Sub cerdac, pe lăuruşcă,
Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.

Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.

Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.

Dar acum l-a prins potaia
Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.

Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!

Cam obositoare, primăvara asta…

În seara asta, Georgia mi-a adormit din nou în braţe, în 5 minute, în timp ce îşi bea lăpticul. Aşa s-a întâmplat şi aseară, dar m-am gândit că a fost un incident izolat 🙂 Nu mi s-a mai întâmplat asta de când era micuţă, să îmi adoarmă în braţe. Aşa că am tras concluzia… primăvara le extenuează pe fetiţele mele. Şi Emma a dormit azi mai mult decât zilele trecute, plus că deja a renunţat la masa de la 12, se culcă pe la 9 şi se mai trezeşte la 3, sau 3.30.

Ieri, Georgia şi-a petrecut foarte puţin timp în casă, doar cât să mănânce şi să doarmă – în rest, a fost tot afară, la soare, la hinte, la plimbare, în parcuri. Micuţa Emma nu a putut ţine pasul cu ea, dar am lăsat-o şi pe ea destul de mult timp la aer. Prin urmare, nici n-ar trebui să mă mir că îmi dorm fetele chiar în halul ăsta. Georgia a fost atât de obosită în seara asta, încât nici n-a avut putere să îmi ceară să o pun în pat. A băut laptele şi s-a lipit de mine, mi-a pus mâna pe după gât şi m-a tras spre ea, să-mi lipesc faţa de obrăjorul ei, m-a pupat cu ochii închişi, apoi a adormit aşa, agăţată de mine. Cea mică doarme şi ea de la 9, a adormit în living, pe colţar, şi încă nu am dus-o în pătuţ. Ne place să îi admirăm făţuca aia liniştită şi mulţumită, senină şi curată…

Somn uşor, drăguţele şi iubitele mele! Mâine o luăm de la capăt…

La mulţi ani, minune mică!

Se împlineşte o lună de când ai venit pe lume, de când ai intrat în viaţa noastră şi ne umpli zilele de bucurie (ba chiar şi unele nopţi, hihi). Şi, ca şi când ai fi ştiut că e o zi importantă, dimineaţă, când te-ai trezit, mi-ai zâmbit aşa de frumos, aşa de conştient, că m-am topit toată! Eu îţi povesteam ceva, în timp ce te schimbam şi te îmbrăcam (de fapt, cred că îţi spuneam ce ochişori frumoşi ai) şi tu zâmbeai cu toată făţuca, plină de încântare, deşi cred că îţi era cam foame, te-ai trezit destul de târziu, pe la 9.

Ba mai mult, nu numai că zâmbeşti, dar încerci să scoţi şi primele sunete, nişte gângureli aşa de drăguţe. Deschizi guriţa, se vede clar că vrei să comunici, apoi iese şi câte o vocală 🙂 Abia aştept să îţi aud şi ţie guriţa, pe lângă vorbăreaţa de Georgia. O să fie ceva gălăgie la noi în casă… cu două fetiţe gureşe, ca două vrăbiuţe.

La mulţi ani, scumpica noastră mititică, să creşti mare şi sănătoasă, să ne bucurăm de multe primăveri calde şi însorite împreună, începând cu asta de acum, care e absolut minunată (mai ales dacă plimbi două buburuze pe la soare, prin parcuri)!

Încă o lună!

Începem deja să avem emoţii… Azi Georgia împlineşte un an şi 11 luni, adică, peste doar o lună, vom sărbători doi anişori! Când o fi trecut atâta vreme?! Cum de a trecut aşa de repede??? Mâine, Emma are o lună deja, şi ea… Aşa suntem noi, fetele familiei, una după alta: ne sărbătorim pe 24 (Georgia), 25 (Emma) şi 26 (mami).

Până acum, sezonul sărbătorilor şi petrecerilor începea din 26 martie (ziua mea), dar de-acum o să începem mai devreme, din 25 februarie (ziua Emmelinei). Urmează tati (11 aprilie) şi Co (14 aprilie), apoi Geo (de Sfântul Gheorghe, pe 23 aprilie) şi ziua prinţesei Georgia (24 aprilie). Anul ăsta mai avem o sărbătoare, căci pe 25 aprilie o vom boteza pe Emmeline. A, şi să nu uităm de Paşte (4 aprilie)! Uf, câte avem de sărbătorit…  şi câte cadouri de primit 🙂 !!! Şi ce primăvară frumoasă se arată, cu cele două buburuze ale noastre!

La mulţi ani, minunata noastră, pentru cele 23 de luni!

Mai vrei!

Pofticioasa noastră a învăţat o expresie nouă: „ve ve!”, cu accent apăsat pe ultimul „e”. Înseamnă „mai vrei!” şi îl auzim tot mai des în ultimul timp. Asta pe lângă faptul că a dezvoltat nişte preferinţe culinare foarte clare şi o interesează tot mai mult şi aspectul mâncării, nu doar gustul. De exemplu, îi place spanacul la nebunie, dar asta numai dacă o convingem să guste prima linguriţă, pentru că, probabil, i se pare cam dubios aşa verde cum e. La fel şi cu broccoli, pe care îl acceptă tot mai greu (probabil tot culoarea e de vină).

Azi dimineaţă, de exemplu, nu a mai vrut să pape fructele cu biscuiţi, ci ne-a spus clar că vrea pâine, apoi şuncă, apoi „gogogo” (gogoşar, sau mai bine zis ardei) şi roşie. Şi a păpat cu maximă plăcere, exact ce a vrut. Când se termina o felie de şuncă, zicea „ve ve!”, imperativ, până ne-am prins noi ce zicea. Şi a fost foarte satisfăcută că am înţeles şi că i-am mai dat… tot ce a vrut.

Mai târziu, după vreo oră, a văzut la televizor pe unul care făcea porumb la grătar şi a început să ne ceară porumb. Cum nu aveam destul timp să scoatem din congelator şi să îl fierbem, am apelat la conservă. Din nou, ce fericire… Cum înfuleca ea, din conservă, cu linguriţa, boabele de porumb… şi zicea „ve ve!!!!”.

Am crezut că n-o să mai mănânce nimic la prânz, după cât a băgat în burtica aia mică, toată dimineaţa. Şi i-am pregătit supică de curcan, cu tăiţei, dar şi cu morcov şi cărniţă, am zis să fie ceva mai uşor, aşa, că poate nu îi mai este chiar atât de foame. Şi îi dădeam eu mai rar, aşa, câte o lingură… până am auzit „ve ve!”, adică… hai, grăbeşte-te, dă-mi o dată! Inutil de adăugat… a mâncat aproape tot castronelul.

Ore de linişte. Nepreţuite.

Sunt acele ore în care ne putem şi noi trage răsuflarea. Mai citim un mail, mai scriem pe blog, mai deschidem o revistă, un ziar sau (ce extravaganţă!) o carte. Când putem conversa pe mess cu prietenii pe care i-am cam neglijat de trei săptămâni încoace. Sau chiar intrăm pe Facebook, de ce nu. Ore în care nu mai merge Bebe Tv, ci Discovery Travel and Living, şi nu trebuie să schimbăm niciun Pampers. Sunt nişte ore atât de preţioase, încât nu ne îndurăm să ne culcăm şi noi un pic, să nu le pierdem. Parcă mai bine ne recuperăm energia aşa, făcând lucruri de oameni mari, decât dormind!

Bineînţeles, vorbesc despre acele ore în care ambele noastre prinţese dorm. Se întâmplă deja să se suprapună programele lor de somn, suntem nişte norocoşi. Asta cu toate că Emma îşi petrece mai mult timp trează decât ne aminteam noi că fac bebeluşii… Adică, nu doarme toată ziua, cum visam noi 🙂

În general, ziua noastră trebuie să fie foarte bine organizată, la oră şi chiar la minut, ca să nu ne pierdem minţile. Orice abatere, cât de mică, ne strică programul şi ne face să pierdem lucruri importante. Poate că cei care ne citesc şi nu au copii nu înţeleg cât de importantă este organizarea şi că pentru noi contează foarte mult ca atunci când am stabilit să facem ceva la o anumită oră, chiar să facem. Timpul nostru e preţios pentru că zboară extrem de repede între două fetiţe care au nevoie de noi permanent. Şi noi trebuie să ne împărţim între ele şi să le oferim tot ceea ce au nevoie, atunci când au nevoie. Doar ele sunt importante.

Aşaaaa… Să vă spun câte ceva despre programul nostru, ca să înţelegeţi mai bine. Dimineţile sunt, în general, destul de liniştite. Georgia se trezeşte în jur de 8-9, iar Emma la 9, de obicei. Din fericire, ea papă şi se mai culcă la loc, de cele mai multe ori. Aşa că avem timp să o îmbrăcăm pe Georgia, să îi dăm lăpticul de dimineaţă, să o pregătim pentru o nouă zi, să ne drăgălim şi să ne uităm la desene animate sau la filmuleţe împreună. Până în 10, trebuie să mănânce micul dejun (tati se ocupă de toate astea). Emma se trezeşte de tot pe la 11, când papă din nou (pentru că la 9 mănâncă mai puţin şi cu ochişorii închişi). Până la 12, ambele trebuie să fie curate, sătule şi odihnite, ca să putem ieşi la plimbare. La maxim 14, Georgia trebuie să mănânce prânzul, apoi tati îi face sucul de portocale şi se culcă. Dacă avem noroc, între timp Emma doarme şi ea sau papă şi se culcă la loc. Şi acum încep preţioasele ore de linişte, care pot dura până la 18, dacă, repet, avem noroc 🙂 Dar s-a întâmplat de multe ori, hai să nu mă plâng… Oricum, până la 17 tot dorm ele… Suficient pentru ca noi să ne tragem un pic sufletul. Sau să aţipim un pic (eu, mai ales, dacă nu am altceva de făcut).

Urmează iarăşi o perioadă relaxată, în care Georgia papă iaurt sau ceva gustare, iar Emma lăptic. Ne place să stăm toţi în living, deşi surioara mai mare ne cam asaltează în timp ce mâncăm, vrea tot timpul să o pupe pe cea mică 🙂 Şi de la 19.30 începe distracţia. Georgia trebuie să ia cina până la ora 20, căci atunci e programată băiţa Emmei – care trebuie pregătită din timp, căci îi facem cu ceai de museţel, apoi trebuie încălzită camera şi puse la îndemână toate lucruşoarele de care avem nevoie, de la săpun şi prosoape, până la creme şi hăinuţe curate. Totul trebuie terminat până la 20.30, ca să rămână suficient timp pentru cina micuţei. Teoretic, ea doarme pe la 21 şi ceva. Atunci intră la baie Georgia, după ce, în prealabil, i-am pregătit şi ei camera, cu toate lucruşoarele (aceleaşi ca şi la Ailaltă). Până la 21.30, de obicei e gata şi ea, spălată şi curată, gata de nani. Şi ea bea lapte înainte de culcare, la mine în braţe, apoi se cere în pat şi se culcă singurică, după ce povestim puţin, ca între fete 🙂

Şi iar ore de linişte, dacă pe Emma nu o doare cumva burtica, sau poate că nu are chef de somn (nu s-a întâmplat de prea multe ori, din fericire). Sau poate că vrea să mai pape un pic… e tare mâncăcioasă! Dar, într-o seară ideală, la ora 22 amândouă dorm, iar eu am reuşit deja să fac un duş, să mă instalez la televizor sau cu laptopul în braţe şi să răsuflu uşurată că am reuşit şi azi să ne ţinem de program… Emma se mai trezeşte în jur de 12 noaptea (tot mai târziu, în ultimul timp, chiar 1 sau 2) şi apoi spre dimineaţă, pe la 6. Şi, cu toate astea, reuşesc să mă trezesc destul de odihnită dimineaţa!

În concluzie, „orele de linişte” sunt acele momente care ne asigură că am făcut totul bine, că amândouă fetiţele sunt sănătoase şi fericite, fiecare în pătuţul ei, în camera ei. Sunt momentele în care noi ne bucurăm de linişte, dar şi povestim despre ELE, despre ce au mai făcut peste zi şi cu ce ne-au mai încântat azi. Deci, cu gândul tot la ele… Şi uite de ce pentru noi sunt importante şi 10 minute într-o zi. Dar o să înţelegeţi numai când veţi avea copii si o să vă daţi peste cap să vă încadraţi într-un timp din ce în ce mai scurt, într-o zi care parcă îţi fuge printre degete.

Povestea cerceilor

Era o zi de vară, ştiu sigur că era foarte cald. Anul… să fi fost ’84 sau ’85 – adică eu aveam 3 sau 4 ani, asta nu mai ştiu exact. Îmi mai amintesc, vag, că purtam nişte pantaloni scurţi şi un tricou, absolut obişnuite. Şi că eram destul de emoţionată: mergeam cu Lala să îmi facă cineva găuri în urechi.

Am mai povestit aici despre Lala. Adică despre Ileana mea, după care i-am pus şi numele fetiţei mele mai mari. Despre cât era de mândră de fetele ei (şi de nepoţică, adică de mine). Despre faptul că era cea mai veselă bunică din lume, cu cei mai albaştri ochi şi cu cea mai aprigă fire. Despre cât îi plăcea să mă vadă aranjată şi feminină… Aşa că e de înţeles de ce ţinuse ea neapărat să port cercei în urechi.

Aveam nişte cercei de aur, foarte frumoşi, în formă de floricele. Nu am mai văzut modelul ăla şi nu ştiu de unde făcuseră rost de ei. De obicei, fetele aveau celebrele globuleţe, cel puţin eu am văzut mulţi cercei, modelul respectiv. Dar nu era ieşit din comun ca eu să am ceva deosebit 🙂 avea Lala grijă de asta.

Despre operaţiunea cu găuritul urechilor, nu îmi mai amintesc multe amănunte. Am nişte imagini, ca dintr-un vis – cum femeia respectivă a ars acul în foc, în sobă, înainte să îmi facă găurile, de exemplu. Apoi, nimic. Nu îmi amintesc nici măcar dacă m-a durut sau nu. Văd, însă, chipul ei, al bunicii mele, cât era de mândră de mine, că n-am plâns. Cât era de veselă că am, în sfârşit, cercei. Apoi, îmi amintesc numai că îmi tot punea salivă acolo, la cercei, şi îi tot mişca în ureche, atentă să nu se infecteze.

Şi, cireaşa de pe tort, una dintre cele mai dragi şi mai clare amintiri ale mele, din primii mei ani de viaţă: cum ţopăiam amândouă pe stradă, prin praful verii, mergând în „pasul ştrengarului”, ea, fericită că totul se terminase cu bine, iar eu, fericită că o vedeam pe ea atât de fericită. Şi am sărit aşa, amândouă, până acasă.

Ieri, pe 19 martie, ar fi împlinit 71 de ani. Dar, în cochetăria ei, a preferat să nu mai aştepte vârsta asta… aşa că, de şapte ani încoace, mi-e dor de ea şi de veselia ei.

În vremurile noastre, fetiţele nu mai aşteaptă trei sau patru ani până să primească primii cercei, ci ies din maternitate cu ei în urechi. Şi aşa am avut ocazia să îi mai văd odată, cerceii mei, puşi în urechi – în cele ale mezinei noastre, Emmeline. I-am pus, ce-i drept, provizoriu, căci ştiam că naşa ei va veni cu alţii, mult mai frumoşi, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Georgiei. Aşadar, pentru câteva zile, Emma a purtat acei cercei care ţopăiau pe o stradă prăfuită din Vinerea, într-o vară de acum 25 de ani. Mi-ar plăcea să cred că şi Lala se bucura, undeva, de chestia asta, ţopăind la rândul ei – deşi acum Emmeline are în urechi cerceluşii ei minunaţi, primiţi de la naşi (n-au mai avut răbdare până la botez). Şi cerceii mei s-au întors în cutie, lângă cei pe care îi purta Lala şi pe care îi păstrez…