Părinţi norocoşi de fetiţe minunate

Ăştia am fi noi. Încă nu îmi vine să cred cât de norocoşi suntem, că avem fetiţele astea aşa de frumoase şi de cuminţi. Bine, nu sunt ele nişte păpuşi care stau nemişcate toată ziua, dar nu cred că asta ar fi definiţia cuminţeniei. Sunt aşa cum ar trebui să fie copiii de vârsta lor şi poate puţin mai mult.

Georgia e tare năzdrăvană – cred că ăsta e un eufemism 😀 dar, într-un final, tot putem să spunem că e o fetiţă cuminte, care ne ascultă în majoritatea timpului, ce să facem, începe perioada aia în care vrea şi ea să îşi manifeste independenţa (deja??? nu era abia în adolescenţă asta???); a învăţat să spună „nu”, dar spune numai de dragul de a-l spune, zice „nu” şi, de fapt, face ce îi spunem.

Cât despre Emma… la ea voiam să ajung. E o minunăţie de bebelină, e drăgălaşă, veselă, haioasă, e exact aşa cum îşi imaginează toată lumea bebeluşii, grăsuţi şi cu ochi albaştri, zâmbind cu gura până la urechi şi râzând cu sughiţuri. Ba chiar are şi un moţuleţ d-ăla de bebe! Mai mult… de când am lăsat-o singură în cameră, să fie şi ea independentă :), doarme ca o plăcinţică. În prima noapte a dormit până la 5 fără să pape, apoi până la 7, 8… iar astăzi s-a trezit abia la 10, după 12 ore de somn neîntrerupt! E enorm, pentru un bebe de trei luni! Şi, chiar dacă era tare flămândă, a râs încontinuu, de când a dat cu ochii de mine, lângă pătuţul ei, până am schimbat-o şi am pregătit-o pentru o nouă zi.

După ce papă bine, stă cuminţică în leagănul ei sau pe salteluţa de joacă, a început să prindă bine jucăriile cu mânuţa şi să le lovească, parcă ar face box cu ele. Ne urmăreşte insistent cu privirea pe toţi, dar mai ales pe surioara Georgia, care se tot aşează lângă ea (câteodată chiar o înghesuie) şi îi agită jucării în faţă. Râde de se prăpădeşte dacă o gâdili şi dacă te joci cu ea, iar astăzi a râs în hohote, pentru prima dată, fără să îi facem nimic, adică fără să o atingem, doar vorbeam cu ea.

Şi în cărucior îi place, la plimbare, i l-am pus acolo pe Tembelică, fostul clovnuleţ al Georgiei, de când era ea mititică, tare îl place şi Emma. Şi în parc stă cuminte şi răbdătoare până se dă surioara pe toate toboganele din lume, ea stă în cărucior şi le zâmbeşte admiratorilor (mai ales copiii vin să vadă „bebe”, iar mămicile se topesc când o văd, ca orice mămică de copiluţ mai măricel, care are deja dorul de vremurile în care aveau şi ele bebe).

Îi place foarte mult şi în baie, deja s-a obişnuit în cădiţa mai mare şi stă singurică, eu o mai sprijin din când în când. Şi acolo râde, broscuţa, şi a început de ceva vreme să dea din picioruşe şi din mânuţe, să stropească. Din acest motiv, nu mai facem băiţa în cameră, ci direct în baie, ca şi surioara mai mare 🙂 Am observat că e tare friguroasă mititica, a plâns în vreo trei seri când am scos-o din baie, aşa că îi punem caloriferul electric în cameră, să fie cald pe când vine prinţesa. Şi acum e mult mai bine. Spre deosebire de ea, Georgia e mereu transpirată, oricât de subţire ar fi îmbrăcată. De când era bebeluş, ea doarme mai bine într-o cameră răcoroasă decât în una foarte încălzită. Şi uite prima diferenţă majoră dintre surori…

Astăzi le-am surprins într-un moment de tandreţe, Georgia o luase de mânuţă, iar Emma o strângea tare, spre încântarea surioarei mai mari. Şi atunci, uitându-mă la ele, mă gândeam iarăşi, a câta oară, ce norocoasă sunt că le am.

La mulţi ani, drăguţele şi minunatele noastre, pentru 1 iunie! Ar trebui să fie ziua voastră în fiecare zi, atât sunteţi de frumoase şi de nepreţuite pentru noi… cei mai norocoşi părinţi din lume!

Anunțuri

Viaţa e roz :)

Culoarea mea preferată e roşu, şi încă ăla cel mai aprins. Aşa că dispreţuiam rozul, înainte să devin mămică de două fetiţe. Îmi spuneam şi le spuneam tuturor din jurul meu, când eram însărcinată cu Georgia, că nu o voi îmbrăca niciodată în roz, că nu vreau să primesc haine roz etc. etc. Evident că am primit multe haine roz, căci aşa se fac hainele de fetiţe, mai ales cele mici-mici, există în numai trei variante: albastru, alb şi roz.

În timp, am început să-l tolerez, iar mai apoi, când mi-am văzut drăgălăşenia de fetiţă asortată toată cu roz, m-am înmuiat de tot. N-a mai rămas nimic din toată încrâncenarea mea împotriva bietei culori spălăcite. A venit şi a doua fetiţă, aşa că acum toată lumea se aşteaptă să avem doar hăinuţe roz. Aşadar, e momentul să mă declar învinsă şi să recunosc că m-am înşelat. Fetiţele mele arată minunat în roz, ca orice alte fetiţe din lumea asta. Înainte să fiu mămică îmi imaginam că voi avea copii îmbrăcaţi în tricouri cu Guns N’ Roses şi Metallica 🙂 dar, surpriză, de-astea nu am găsit mărimi aşa mici.

Am avut revelaţia cu rozul uitându-mă la poze cu Georgia 🙂 abia de curând mi-am dat seama ce mult îmi place acum culoarea asta, pe care o dispreţuiam înainte. Nu am renunţat, totuşi, la roşu, care rămâne important în garderoba noastră. Apropiat de roz este şi movul, culoarea anului (trecut şi prezent, se pare). Iar în cazul bebelinei Emma, pe ea îmi place să o îmbrac în albastru, pentru că îi scoate în evidenţă ochişorii; şi, nu în ultimul rând, îi induce în eroare pe oamenii care cred că fetiţele trebuie îmbrăcate în roz, iar băieţii în albastru. Deci, o deghizez în băieţel 🙂

Concluzia: cu două fetiţe, viaţa mea e roz, cu puţin mov, condimentată cu puţin roşu. Şi cu accente de albastru!

Această prezentare necesită JavaScript.

Georgia nu ştie ce înseamnă „mut ca o lebădă”

Nu îmi imaginez cum de Lucian Blaga a reuşit să tacă în primii patru ani de viaţă. Mă uit la fetiţa mea şi tot încerc să mi-o închipui tăcută, dar nu reuşesc nicicum 🙂

Vorbeşte tot mai mult, şi-a adăugat o grămadă de cuvinte noi în vocabular, repetă ce aude, chiar dacă vorbim noi între noi (cei mari, adică) şi, brusc, leagă tot mai mult cuvintele. Dacă în urmă cu puţine zile zicea doar la plural unele chestii, acum au şi singular. Exemple: „pititii” are ca singular „picoco” (piticul), iar baloanele („mamama”) există acum şi într-un singur exemplar, denumit „mamomu”.

E tare drăguţă când vorbeşte singură, cu jucăriile sau cu televizorul. Dacă îi spun că urmează să ieşim la plimbare şi mami merge să se îmbrace, ea începe să îşi ia la revedere de la Mickey sau de la jucării: „pa, Bichi, pa, Nono, pa, Mini, pa Puta, pa, Tudă, pa, picoco, pa, Panana” şi aşa mai departe, fără pauză. Substantivele încep să aibă şi atribut, mari, mici, batutu sau gama (albastru sau galben) sau orice altceva mai observă ea.

Cât despre repetat… când te aştepţi mai puţin, o auzi. Trebuie să ne cenzurăm, că cine ştie ce „culege” din discuţiile noastre. Dacă a auzit-o pe Dana zicând „bla-bla” a repetat imediat, dacă eu am zis „bâşti”, a repetat şi ea… şi nu le uită! Georgia nu uită nimic 🙂 nu uită niciodată şi nu tace niciodată – nici când papă (câteodată vrea să spună ceva fix când îi dau papa şi atunci îi curge din guriţă sau mă stropeşte), nici când face baie, nici acasă, nici în parc!

Există viaţă şi fără medicul de familie

Şi încă una mult mai relaxată! Am stat cu nervii în pioneze două zile, pentru că doctoriţa noastră de familie nu ne-a răspuns la telefon, în prima fază, apoi ne-a răspuns şi ne-a spus să nu ne stresăm cu vaccinul, că este vreme, să mai aşteptăm. Vorbim despre vaccinul care în mod normal se face la vârsta de două luni, iar fetiţa noastră a trecut de trei. Deci, o lună am reuşit să nu ne stresăm, încurajaţi de ea.

Am mai sunat o dată şi am aflat că vocea care ne-a răspuns în ziua precedentă nu era a mirobolantei doctoriţe, ci a asistentei, probabil, nu ştiu, o fi chiar femeia de serviciu, căci nu s-a prezentat. A zis doar că doamna e plecată în concediu şi a întrebat ce problemă avem. I-am zis că am vrea să facem vaccinul fetiţei înainte de prima ei aniversare şi m-a luat iar cu „lăsaţi, doamnă, că nu-i grabă”, ceea ce mă scoate din sărite. După ce am scuturat-o niţel, că nu mai puteam răbda, a dat înapoi şi a început cu „să vedeţi, sunaţi săptămâna viitoare, prin 3-4, vine doamna doctor, sună la depozit, să vedem dacă există vaccinul de cumpărat…”.

Să recapitulăm. Doctoriţa noastră de familie ia bani datorită nouă, suntem patru persoane înscrise la ea. Nu i-am cerut niciodată nimic, nu am fost bolnavi, nici măcar concediu medical nu ne-a trebuit de la ea. Am vizitat-o doar pentru vaccinurile Georgiei, iar cu acest prilej i-am băgat alţi bani în buzunar, pentru că ne-a recomandat să luăm de-alea de cumpărat, pe care le comandă ea de la depozit şi îşi pune cu siguranţă ceva comision, că doar oameni suntem. Ştiu că aveam dreptul la vaccinuri gratuite, dar ea a zis că astea ar fi mai bune, deci am făcut-o şi pe asta, pentru fetiţa noastră. În fine. Reluăm recapitularea. Ştia că Emma nu a făcut niciun vaccin, nici măcar pe ăla din maternitate, împotriva tuberculozei. Ştia că are deja trei luni şi n-a făcut vaccinul de la două luni. Cu toate astea, a putut să plece liniştită în concediu, fără să se gândească măcar că ar putea să ne sune, să vadă ce mai facem, să ne spună că pleacă, dar să stăm liniştiţi, că vine înapoi şi facem noi vaccinurile alea, în viitorul apropiat.

În schimb, însă, asistenta m-a sfătuit să sun EU când vine doamna doctor, de parcă mi-ar face o mare favoare, nu-i aşa, ce privilegiu, să pot să o sun şi să o rog frumos să mai ia nişte bani de pe mine, să sune la depozit, să vadă dacă e disponibil vaccinul, să mi-l vândă mie cu adaos, adică SĂ ÎŞI FACĂ DATORIA. Şi stăteam şi mă întrebam, oare femeia asta nu e conştientă că, la urma urmei, e responsabilă de nişte vieţi? Că nu suntem doar nişte nume pe liste, nişte dosare, un număr de persoane pentru care primeşte o anumită sumă de bani. Chiar nu mai există chestia aia, să îţi faci meseria conştient, responsabil, să te implici etc. etc.??? Mă enervam şi mă tot întrebam asta, chestia cu responsabilitatea, iar în loc de răspuns am primit doar un amar „pe ce lume trăieşti…” de la două persoane, dintre cele mai dragi mie.

Epilog. Eram tare îngrijoraţi că nu mai există vaccinul pe faţa pământului, dar am avut o surpriză. Există chiar la farmacia de la colţul blocului. Ni l-au comandat dimineaţa şi a sosit până seara. Ba chiar mai era de cumpărat şi în altă farmacie, la celălalt colţ al blocului, e drept, cu 40 de lei mai scump. Ideea e că se găseşte, nu e chiar aşa de rar cum ne-a lăsat cineva să credem. Azi-dimineaţă, a venit şi medicul pediatru, acelaşi pe care îl recomandam într-un articol anterior, Flaviu Cătinaş. A şi consultat-o cu mare atenţie, pentru că e periculos să vaccinezi un copilaş bolnav. Bineînţeles că doamna doctor a noastră nu a consultat-o niciodată pe Georgia, înainte să îi facă un vaccin, dar mai bine nu mă mai gândesc la ea.

Într-un final apoteotic, Emma a fost vaccinată, iar noi ne-am liniştit. Fetiţele noastre au dormit toată după-amiaza, fiecare vreo trei ore, fiecare în camera ei. Iar noi am deschis geamul la camera noastră, mirosea a ploaie. Ne-am făcut cafea, ca să se împletească cele două mirosuri, şi ne-am relaxat, în sfârşit. Am plantat flori în jardiniere, ca să le pun la geamuri, şi m-am bucurat că am o casă şi o familie, că am două fetiţe sănătoase, care sper că nu vor avea nevoie niciodată de medici. Şi aşa am tras concluzia asta, că se poate trăi şi fără medicul de familie, chiar dacă ei se cred buricul pământului. Dar tot nu e drept că primeşte bani pentru noi, pentru o treabă pe care nu o face pur şi simplu pentru că nu vrea.

Anotimpul cireşelor

Cireşele nu sunt neapărat fructele mele preferate, dar sunt fructele mele speciale, mai ales cele de mai. Am crescut, literalmente, sub un cireş de mai, care a crescut şi el deodată cu mine, la Vinerea, acolo unde stăteau bunicii mei (şi unde am stat şi eu, cu ei, în cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele).

Când eram mică-mică (cât Emma, probabil) mă puneau cu căruciorul sub cireş şi stăteam acolo, uitându-mă la frunze. Când ai mei s-au hotărât să se mute de la bloc şi au cumpărat casa, am fost cu toţii fericiţi pentru că respectiva casă avea în curte un minunat cireş de mai. Cu siguranţă, nu era ceva întâmplător. Aşadar, şi fetiţele mele pot să crească uitându-se la frunze şi la cireşe. Pentru că, m-am convins definitiv, istoria chiar se repetă.

Bineînţeles că, la prima ei vizită la Orăştie, Georgia a primit cercei de cireşe, deşi avea doar o lună. Părinţii mei, deveniţi bunici, abia aşteptau o nepoţică pe care să o plaseze sub cireş, în cărucior 🙂 Ei, uite că s-au ales cu două. Numai cireşe să fie…

Aventuri în parc

Ştiam deja că avem o fetiţă vioaie şi năzdrăvană, plină de energie, sociabilă şi extrem de veselă. Dar ce vedem de câteva zile în parc ne întrece toate aşteptările…

Imediat cum ajunge la tobogan, Georgia parcă intră în priză. Pur şi simplu, nu se mai poate opri. Aleargă ca un hamster pe un traseu dinainte stabilit, fără să vadă nimic în jur, fără să se abată din drum. Urcă scările val-vârtej, nu contează dacă mai sunt pe acolo mămici, bunici sau copii, îşi face loc printre ei fără să îşi dea seama, câteodată se prinde de ei ca să poată urca mai repede. Apoi vine fuga spre tobogan, mai să îşi dea drumul în cap, parcă nu are răbdare să se aşeze, înainte să îşi dea drumul. Prin tub e mai bine, parcă se aşează mai frumos. Dar şi acolo, dacă sunt mai mulţi copii şi intră în priză, parcă se ia la întrecere cu ei. Ieri s-a pus în fund în tub, cu spatele, nu a mai avut răbdare să se aşeze frumos, aşa că a ajuns să aterizeze cu capul în jos, alunecând pe spate. E bine că e un tobogan lin şi nu aterizează pe pământ, se opreşte în capăt…

Fiind între atâţia copii, devine câteodată foarte agitată, dar în sensul că e atât de fericită, încât nu mai ştie ce să facă. Ţipă şi îi îmbrăţişează, mai nou a început să îi strângă în braţe şi parcă ar vrea să îi ia pe sus. Ieri a prins o fetiţă de bluză, încercând să urce scările pe lângă ea, iar eu i-am spus că nu-i voie să tragă de copii, să nu-i lovească etc. S-a dus glonţ la fetiţa respectivă, săraca, stătea cu spatele şi nici n-a ştiut ce-a lovit-o. A luat-o în braţe şi a căzut cu ea cu tot, pe spate. Bine că nu s-a lovit nici una… Incidentul nu a rămas izolat, totuşi. Prinde aşa în braţe şi băieţi, şi fetiţe, şi în final cade cu ei. Nu ştiu ce încearcă, probabil să îi ridice în braţe, şi de-aia se dezechilibrează şi cad grămadă. Dacă îi prinde cu faţa, îi îmbrăţişează şi îi pupă, dar dacă sunt cu spatele, îi ia în braţe.

Tot din prea mult avânt şi cade tot mai des. Nu are răbdare să urce frumos scările, cum fac fetiţele, picioruşele ei sunt mult prea grăbite, ba se mai uită şi după copii, i se pare că o urmăresc, nu ştiu unde se grăbeşte aşa. Cert este că nu-i atentă, deci a căzut în bot şi ieri, şi azi. Din fericire, fără urmări… M-am şi mirat cum de nu şi-a julit nasul ăla năzdrăvan. Şi tot nu se potoleşte!

Tot ieri, era atât de transpusă, încât a şocat o mămică nevinovată care stătea la capătul toboganului, să îşi aştepte băieţelul. În loc de băieţel, din tub a ieşit Georgia, care nu o mai văzuse niciodată, dar a simţit nevoia să meargă la mămica necunoscută şi să o pupe delicat, pe ambii obraji 🙂

Bineînţeles că ajunge acasă ruptă de oboseală, cu nişte obrăjori aprinşi… Mănâncă tot ce prinde, îşi bea sucul de portocale şi apoi doarme – să zicem trei ore şi jumătate, exemplul de ieri. Iar noi suntem şi mai storşi de energie decât ea!

Filmuleţul de mai jos ilustrează perfect modul în care ne petrecem noi timpul în parc 🙂 Nici măcar nu apuc să îi fac o poză ca lumea sau să o filmez coerent. De multe ori uit să închid aparatul. Aşa s-a întâmplat şi acum…

Două broscuţe

Ziceam că Emma face deja băiţă în cădiţa mare, dar nu am precizat că respectiva cădiţă a fost a Georgiei. Care Georgia nu mai vrea să stea de-acum în cădiţă, pentru că nu mai are suficient loc, să se întindă ea cum vrea!

Când era mică-mică, de numai câteva zile, ne-a fost chiar teamă să îi facem baie în cada aceea portocalie şi maaaaaare, ni se părea imensă. Aşa că am luat alta, galbenă, mai micuţă, în care am spălat-o la început. Apoi, cădiţa galbenă a plecat la Orăştie, ca să avem şi acolo. Bineînţeles că în aia nu mai încape Georgia nici atât! Aşa că acolo îşi face de cap în cada din baie, deci s-a obişnuit să aibă loc mult, să se întindă pe burtică şi să „înoate”, să umble de colo-colo cum vrea ea. Întorşi la Cluj, n-a mai fost chip să ne întoacem la cădiţa de bebe 🙂 Vrea numai în cada mare şi a noastră e chiar mare! Ne ia o grămadă de vreme (şi de apă) ca să o umplem! Dar Georgia e aşa de fericită şi aşa frumos „înoată” pe burtică… nu putem să o lipsim de plăcerea asta.

Ne-a tot zis lumea că acum e mare fetiţa, nu mai e musai să îi facem baie în fiecare seară. Dar ei îi place atât de mult şi chiar ne cere „baie” seara, vede că şi Emma se spală… Chiar nu putem să sărim peste momentul ăsta. Şi, dacă mă gândesc bine, nici nu vrem 🙂

Vara trecută a fost tare fericită pentru că s-a putut bălăci într-o mini-piscină instalată în grădină la Orăştie, ar fi stat acolo toată ziua. Am dus-o chiar şi la o piscină mare, unde s-a bălăcit cu noi. Are şi colăcel, are şi costum de baie 🙂 Nu mai trebuie decât să vină vara şi să instalăm din nou bazinul!

I-a plăcut baia şi apa din prima seară când am adus-o acasă de la spital. Până i-a căzut buricul, am spălat-o într-un lighean, cu o cârpiţă moale, apoi am trecut la băiţa adevărată. Nu a plâns niciodată, se smiorcăia doar când venea vorba despre îmbrăcat. Exact aşa e şi Emma. Cât e ea de mică, se vede pe făţuca ei cât de mult îi place în apă. Aşa cum am făcut şi în cazul Georgiei (vreun an şi ceva), îi punem în apă şi ceai de muşeţel, pentru pielicica ei fină şi moale.

Prin august, o să aibă şi Emma vreo şase luni… şi mi le imaginez pe amândouă în piscinuţa din grădină! O să fie tare haios, cu cele două broscuţe 🙂

Vaccinuri gratuite obligatorii, dar… INEXISTENTE!

Aşa s-ar putea rezuma situaţia în ţărişoara noastră minunată. Ce frumos scrie în carnetul de vaccinări, că totul e gratuit, n-şpe mii de vaccinuri, ba mai sunt şi obligatorii, nu sună bine? Emma avea deja două luni şi nu era imunizată împotriva tuberculozei, o boală banală care a fost eradicată în toate ţările decente din lumea asta, dar care la noi face ravagii şi e foarte des întâlnită. Medicul de familie părea relaxat, la fel şi responsabilii din minister, numai noi, ca părinţi, stăteam ca pe ace şi tresăream dacă cineva tuşea pe lângă noi.

Într-un final apoteotic, vaccinul a apărut la Orăştie, adică într-un micuţ oraş (oficial, e municipiu, dar hai să fim serioşi) din judeţul Hunedoara, când în Cluj nu se ştia nimic de el. Am avut noroc pentru că bunicii Emmei lucrează acolo, în spital, şi aşa am putut să ne vaccinăm bebelina.

Acum, Emma are trei luni împlinite şi încă nu a făcut vaccinul OBLIGATORIU şi GRATUIT pe care ar fi trebuit să îl primească la două luni.  Când am sunat medicul de familie, acum o lună, ne-a zis că nu are, eventual să cumpărăm, mai vedem ce se mai întâmplă, să mai aşteptăm. Am tot aşteptat şi niciun semn… Am sunat-o din nou astăzi şi e la fel de relaxată, să mai aşteptăm, ce să facem, încă nu există vaccinul, nici măcar de cumpărat!!! Pentru Georgia am cumpărat fiecare vaccin, în afară de cele administrate în maternitate… da, ştiu că sunt gratuite, dar ni s-a spus că astea de cumpărat ar fi mai bune şi ce nu facem noi pentru copiii noştri… Toată lumea ştie că părinţii fac orice pentru cei mici şi toată lumea profită de asta.

Sunăm din nou la Orăştie, ce să facem. Imediat va trebui să facem vaccinul de patru luni, când noi nu l-am făcut nici pe cel de la două luni! Dar, totuşi, ce este de făcut? Cine ar trebui să răspundă dacă fetiţa mea minunată, născută perfect sănătoasă, se îmbolnăveşte de ceva grav pentru că nu a fost vaccinată la timp? Sunt tare necăjită şi revoltată şi nu ştiu pe cine să mă supăr, pe cine să scutur???

Trei luni… şi primele „clocote”

Când eram mică aveam un prieten pe care îl chema Marcel şi, de fapt, îmi era mai mult decât un prieten. Era cu vreo 5 ani mai mic decât mine, aşa că îl consideram fratele meu, pe care nu l-am avut niciodată. I-am fost alături de când s-a născut şi l-am studiat îndeaproape din primele zile. Aşa că eram lângă el şi când a început să râdă pentru prima dată, bebeluş fiind… şi am zburat pe scări în jos (el stătea la 4, noi la 3), ca să îi spun Emiliei, dintr-o suflare: „Mami, Marcel a râs în clocote!”. Sigur, era vorba despre „hohote”, dar de atunci aşa a rămas expresia 🙂

De ce mă gândesc la asta acum… pentru că bebelina mea a împlinit astăzi trei luni şi deja ştie să râdă în clocote! Prima dată am auzit-o exact acum o săptămână, seara, pe când o dezbrăcam şi o pregăteam de băiţă. Ştie când urmează băiţa, eu îi cânt un cântecel, mereu acelaşi, pe care i-l cântam şi Georgiei. Mă rog, nu e chiar un cântecel, e doar „cine face ciupi, ciupi ciupi ciupi… Emma face ciupi, ciupi ciupi ciupi” şi aşa mai departe. E haios pentru că mai nou cântă şi Georgia cu mine 🙂 Emma se bucură şi râde când aude cântecelul, mai nou râde chiar în clocote!

A început să scoată şi sunete noi, pur şi simplu deschide guriţa şi zboară vocalele afară. E tare guralivă şi în cărucior, când ieşim la plimbare, aseară am ridicat-o puţin mai sus şi tare i-a mai plăcut să vadă şi ea lumea.

Tot aşa, pentru aniversare, în seara asta am renunţat oficial la prima văniţă, căci nu mai încape în ea, şi am inaugurat văniţa mai mare, în care poate să stea singurică, pe spate, căci are o formă specială pentru bebeluşi. De asemenea, noaptea trecută, cea în care a împlinit trei luni, a dormit pentru prima dată singură în cameră. Ne-am mutat, oficial, şi i-am lăsat ei dormitorul, ca să aibă spaţiul ei şi aerul ei personal. Sperăm să ne recăpătăm dormitorul cât de curând, măcar în primăvara următoare, dacă o să vrea cele două prinţese să se mute împreună în camera lor.

Deja se joacă împreună, Emma e tot mai activă şi ea, Georgia o pupă în bot (câteodată, din greşeală, ajung bot în bot) şi ea râde. O urmăreşte cu privirea pe năzdrăvana mai mare, cum se agită ea, cum aleargă, cum ţipă, cum îi arată jucării şi… râde la ea. Iar noi ne topim când le vedem aşa. O punem şi pe micuţă mai sus, pe pernă sau în leagăn, să ne vadă mai bine, şi îi place. Iar Georgia se instalează imediat lângă ea şi parcă aşteaptă să le fac poze. Nu s-a plictisit încă de pupici, de când o vede dimineaţa cere să îi dea „pup” surioarei mai mici, apoi o trage de mâini ori de picioare, să i le pupe. Dacă o prinde la nivelul ei, e clar că nu mai scapă 🙂

Sunt tare drăguţe fetiţele astea ale noastre şi cresc pe zi ce trece…

Cum am descoperit poveştile

De câteva zile aştept cu nerăbdare câteva minute libere să scriu despre cărţi. Am scris textul ăsta în minte de vreo săptămână, de când am primit comentariul Laviniei pe blog, dându-mi de ştire despre concursul organizat de Edukid.ro, cu tema „Cum am descoperit poveştile”. Concursul face parte dintr-o campanie intitulată „Îmbrăţişăm lectura”, organizată de Edukid.ro împreună cu Libraria Humanitas Iaşi. Şi nici că mi se putea potrivi mai bine!

Nu îmi pot imagina copilărie fără poveşti, fără prinţese şi prinţi, fără zmei şi balauri, fără animăluţe care vorbesc şi păţesc tot felul de chestii, pentru că nu sunt cuminţi 🙂 Nu pot să cred şi refuz să cred că acum, în zilele noastre, sau în viitor, există sau vor exista copii capabili să crească şi să devină oameni fără poveşti. Cred că ele ne construiesc caracterul şi personalitatea, îi învaţă pe copii o mulţime de lucruri şi, mai ales, îi învaţă să viseze.

Poveştile s-au împletit cu existenţa mea de la cea mai fragedă vârstă şi până în prezent – bineînţeles că eroii şi autorii lor au „crescut” deodată cu mine, iar pe noptiera mea nu mai stă Mircea Sântimbreanu, ci Gabriel Garcia Marquez. Dar nu l-am uitat nici pe Sântimbreanu şi a lui „Recreaţia mare”, din care pot citi oricând cu plăcere, povestiri care acum mi se par mult mai scurte şi mai simpluţe.

Eu nu pot să indic un anumit moment în care am descoperit poveştile, câteodată mi se pare că am crescut cu cărţile în mână. Dar pot să îmi amintesc foarte exact nişte momente în care le-am descoperit la propriu, şi au fost nişte momente de-a dreptul magice 🙂

Tatăl meu (Co, pentru cunoscători) a crescut la Cugir, într-o căsuţă aşezată pe un deal cunoscut sub numele de Scăunel. De acolo de sus se vede tot oraşul, peisajul e superb, căsuţa e chiar sub pădure şi în imediata vecinătate a vechiului turn de apă al oraşului. Ce îşi pot dori mai mult nişte copii… Mergeam acolo în vacanţe şi în weekenduri, pe vremea când stăpâna casei era încă bunica Bertha, adică bunica lui Co, deci străbunica mea. Cotrobăiam peste tot, prin casă, prin curtea de sus, prin grădini, prin atelier, găseam cotloane secrete sau poze vechi, totul era fascinant acolo, pe Scăunel. Când am ajuns, însă, în pod, aveam să descopăr cele mai mari minuni. Era un pod gol şi prăfuit. În prima parte, ştiu că erau multe nuci, iar mai încolo nu prea mai mergea nimeni. În afara unui copil curios care căuta „comori”. Acolo am găsit, aruncate unele peste altele, o grămadă de cărţi de poveşti, pe care le citise tatăl meu când era el mic. Erau celebrele „Poveşti nemuritoare”, dar şi o carte mare-mare cu mai multe poveşti clasice, între care îmi amintesc de una în mod special, care m-a fascinat cel mai mult la momentul respectiv: „Lebedele” lui Andersen, despre fata care le-a croşetat fraţilor ei unsprezece cămăşi din urzici, ca să dezlege o vrajă care îi transformase în lebede.

Rând pe rând, le-am cărat la noi acasă. Nu le-am luat toate deodată, ca să pot să mai descopăr câte una, când mai veneam pe acolo. De fiecare dată, luam câteva doar, ca să mai am motiv să mă urc în pod şi să caut în continuare. Multe dintre cărţi erau într-o stare destul de proastă, pline de praf şi cu coperţile rupte, dar le-a recondiţionat Emilia, care pe vremea aceea lucra „la fabrică” (IMO) şi mi le aducea cu coperţi noi, făcute din… tapet 🙂 Aşa că mi se asorta biblioteca şi cu tapetul din cameră…

Fetiţele mele cresc în vremuri mai moderne, când copiii au atâtea lucruri la dispoziţie. Mii de jucării, de cărţi colorate, de lucruşoare… Georgia a văzut chiar mai multe variante ale aceleiaşi poveşti, în cărţi diferite. Are deja o mică bibliotecă şi ea, aşezată la înălţime, pentru vremea când va fi în stare să le citească singură sau măcar să nu le rupă. Până atunci, se uită la poze şi ştie câteva personaje: Panana şi pititii (Albă ca Zăpada şi piticii, acestea au fost primele personaje de care s-a „lipit”), Hadada (Cenuşăreasa, pe care o vede peste tot, orice păpuşă blondă e Hadada) sau, mai nou, Is sau Lis – adică Alice, cea care vizitează Ţara Minunilor.

[Am scris, la vremea respectivă, despre preferinţele ei, despre cum le-a descoperit pe toate, cum a făcut cunoştinţă cu Albă ca Zăpada, sau cum se joacă cu cărţile.]

Deocamdată, Georgia vede poveştile şi le ascultă, pe scurt. Se uită cu mare plăcere la televizor la Panana şi Hadada ori la „ham” („Doamna şi vagabondul” şi „101 dalmaţieni”), ni le cere insistent şi ştie deja cum curge acţiunea, ce urmează. Are, totuşi, numai doi ani. Ne bucurăm că îi plac foarte mult cărţile, s-a arătat interesată de ele încă de când era micuţă.

În prima fază, o să îi citim noi din cărţile cele noi şi strălucitoare, lucioase şi colorate, pe care i le-am cumpărat înainte să se nască (da, nu luasem hăinuţe, dar aveam cărţi cu poveşti). Apoi, le va lua ea în camera ei şi va citi din ele. Iar la un moment dat, se va urca în pod, la Orăştie, în casa bunicilor ei, unde o aşteaptă o cutie mare de carton, plină de cărţi. Sunt cărţile copilăriei mele, mai prăfuite, mai îndoite, dar şi cărţile recuperate de pe Scăunel, din copilăria bunicului ei. Sunt sigură că o să fie un moment deosebit, acel moment al descoperirii cutiei, unul pe care nu îl va uita niciodată. Îşi va aminti lumina din pod, praful, mirosul, întreaga atmosferă. Îşi va aminti locul exact unde stătea cutia, cum o deschide, cum arată cărţile, fericirea de a fi descoperit o comoară. Apoi, le va da jos, una câte una, nu toate deodată, pentru că momentele acestea deosebite trebuie savurate pe îndelete. Şi ce fericire şi pentru cărţi, vor fi răsfoite de o nouă pereche de mânuţe, vor fi absorbite de o nouă pereche de ochişori. Ele vor creşte încă un omuleţ mare, de fapt, chiar doi, căci şi Emma vine din urmă. Ce îşi poate dori mai mult o carte, decât o astfel de viaţă şi o asemenea preţuire?