Patru luniţe!

Emmeline a împlinit ieri patru luniţe! Nici nu ştiu cum au zburat… e tot mai vioaie şi ea, tot mai activă, îi plac jucăriile, îi place să povesteşti cu ea, să o plimbi în braţe… Şi am dus-o la prima ei plimbare în marsupiu, dacă tot suntem numai noi două 🙂 I-a plăcut la nebunie, am pus-o cu faţa la mine şi se uita fix în ochii mei şi râdea.

Stătea relaxată, dar totodată foarte atentă la tot, se vedea că îi place plimbarea. Spatele meu, în schimb, a cam avut de suferit… are şi fetiţa 5,700 kile (şi 64 de centimetri), deci se simte. Are bulănaşe frumoase, dar e mai micuţă decât era Georgia la vârsta ei. Şi mai delicată, şi mai cuminţică. Stă aşa de liniştită, e atât de frumoasă, parcă emană înţelepciune şi înţelegere.

Ochişorii sunt tot mai albaştri şi mai limpezi, râd aproape tot timpul, iar mânuţele sunt tot mai neastâmpărate. Prind jucării şi le duc la guriţă, ba ne mai trage şi pe noi de degete şi ni le roade.

La mulţi ani şi multe luni, minunica şi cuminţica lu’ mami!

Tocăniţă de pui cu mămăligă

De fapt, ar fi trebuit să o numesc „tocăniţa copilăriei mele”, pentru că se încadrează la capitolul „amintiri” şi la capitolul „istoria se repetă”. Mai nou, îi gătesc fetiţei mele acea tocăniţă pe care mi-o făcea mie Lala, bunica mea, în copilărie. Şi care îmi plăcea la nebunie, aş fi mâncat în fiecare zi…

M-am bucurat foarte mult când am observat că şi Georgiei îi place, a ras de vreo două ori tot ce era în farfurie, inclusiv mămăliguţa. Deci o trec la reţete de „papa bun” şi aştept să îi dau piciorul de pui în mână, dacă tot se repetă istoria 🙂 Când eram eu mică, bineînţeles că existau doar două picioare 🙂 şi toată lumea era dispusă să îmi dea mie măcar unul, chiar şi când mergeam la „buna Tină” – aşa îi spuneam străbunicii mele, mama Lalei, pe care o chema Florentina. (Cel mai probabil, de la ea ştim toate să facem acum tocăniţa de pui, şi eu, şi Emilia, şi Lala). Ei erau destul de mulţi la masă şi tot îmi ofereau mie piciorul, tot timpul!

Acum, eu pot să cumpăr numai picioare de pui din care să fac tocăniţa minune. Şi exact asta am făcut… Aşa:

Se căleşte ceapa cu puiul, se pune sare, piper, boia, apoi eu pun repede apă, ca să fiarbă mai mult, decât să se prăjească în ulei. Se mai pune ardei şi chiar un pic de suc de roşii, apoi se lasă să fiarbă. Când e aproape gata, se face separat un sos, frecând vreo trei linguri de făină cu smântână şi suc de roşii. Compoziţia respectivă se adaugă peste carne, se mai pune şi apă dacă mai trebuie, ca să fie suficient sos. Separat, se face mămăliguţa (asta cred că oricine ştie cum se face).

Se servesc împreună şi, dacă a ieşit bună tocăniţa, copiii şi nepoţii o vor ţine minte toată viaţa 🙂

CO-baiul culinar

Acum vreo 25 de ani, făceam tăiţei, cot la cot cu Emilia. Aveam planşeta mea şi sucitorul aferent, iar Emilia îmi dădea şi mie aluat, ca să îl frământ şi să îl întind. Aveam şi un şorţuleţ pe măsură şi batic pe cap. Frământam aluatul până se înnegrea, aşa că tăiţeii arătau incredibil de dubios. Cu toate astea, Emilia trebuia să îi fiarbă, iar bietul Co trebuia să îi mănânce în supă. Şi îi mânca până la ultimul, oricât de incredibil de negri şi de urâţi erau.

Suntem în 2010, eu deja am 29 de ani, dar Co s-a întors la meseria de cobai culinar. De data asta, de dragul altei fetiţe cu ochi negri şi veleităţi de bucătar. Georgia are propriul set de oale, ustensile de bucătărie şi aragaz, iar Emilia a învăţat-o să facă „mâncare”. Îi taie bucăţele de morcov şi de castravete, să zicem, fetiţa le aşează în oale, amestecă, pune capacul şi e gata salata. Ieri, la Orăştie, adăuga în oale ceai din biberonul Emmei, zicea că face ciorbă. Astăzi, a pus „sale” şi „pepei”, ca să pape Co. Şi bietul Co a păpat salata făcută de nepoţică… chiar dacă o tot face de vreo 4-5 zile, tot adaugă ingrediente la ea, a plimbat-o şi de la Cluj la Orăştie 🙂

Se pare că lui Co îi plac tare mult experimentele culinare făcute de fetiţe cu înălţimea sub un metru – altfel nu îmi explic de unde atâta curaj?

Sunt nebună… după fetiţele mele :)

Asta e concluzia pe care am tras-o după ce m-am trezit plângând ca o stupidă, că am ajuns acasă la Cluj fără Georgia. Ea e bine-mersi la bunici, la Orăştie, se distrează foarte bine şi e mai înţeleaptă decât mine: ştie că mami şi tati au treabă la Cluj, iar ea rămâne cu Mimi şi Co (pe scurt: „mama… tata… teaba… Cuj!”). Ne-a pupat pe toţi, fără probleme, adică s-a alarmat puţin când a văzut că o luăm şi pe Emma cu noi, dar i-a trecut repede şi ne-a dat pupici din geam. Evident că eu am lăcrimat un pic şi în maşină, după ce am plecat, nu îmi venea să cred că o lăsăm acolo. N-am mai stat fără ea decât vreo 3-4 zile, vara trecută…

Mi-am revenit totuşi pe drum, povestind despre alte chestii. Dar când am ajuns acasă, m-a lovit iar melancolia, văzându-i toate jucăriile, măsuţa şi tăbliţa de scris, avionul cu Winnie în mijlocul livingului, camera ei, nefiresc de liniştită. De fapt, viaţa fără Georgia e nefiresc de liniştită, e banală, incoloră, nici nu mai ştiu cum s-o descriu. Emma e mult prea cuminte… Nu ţipă, nu aleargă, nu aruncă jucăriile pe jos, doar stă şi zâmbeşte şi papă şi doarme. Ca să îmi alung depresia, am zis că fac un duş fierbinte – ceea ce nu pot să fac în mijlocul zilei, dacă e Georgia acasă 🙂 dar şi în baie a pus ea stăpânire, prosopelul ei, periuţa de dinţi, scăunelul pe care se urcă să se spele în chiuvetă, cei doi bebeluşi atârnaţi la uscat mereu, pentru că Georgia îi spală cu ea în cadă în fiecare seară, toate celelalte jucării de baie… iarăşi m-au aruncat în melancolie.

Parcă e toată casa numai a ei, peste tot e ceva de-al ei, parcă toată viaţa noastră se învârte în jurul ei. Nici nu ştim ce să facem acum cu atâta timp liber. E o linişte aproape apăsătoare, iar noi ne trezim că vorbim în şoaptă şi umblăm cu grijă, să nu facem gălăgie. Doar sunt orele de somn… Stăm şi ne învârtim pe aici, ne uităm la tv (şi la ăla când i-am dat drumul… era pe Jim Jam), nu mai merg desene animate… cred că diseară o să pun Albă ca Zăpada sau Cenuşăreasa pe dvd, în loc de meciuri 🙂 Nici maşina de spălat n-a trebuit să o mai blochez… şi evident că butonul rămăsese pus pe la 60 de grade, de o mânuţă neastâmpărată.

Mi-am amintit apoi, în maşină, de acea zi din toamna lui 1999 când am plecat eu la facultate la Bucureşti, m-a dus Emilia cu maşina şi apoi a plâns tot drumul înapoi, vreo 6-7 ore. Mă lăsase într-un oraş imens, eu aveam doar 18 ani şi nu cunoşteam pe nimeni acolo. Nici nu ştiu de ce am vrut eu musai să merg la Bucureşti, dar asta e altă poveste. Ideea e că înţeleg perfect, acum, de ce a plâns tot drumul, de ce a plâns apoi zile în şir, în camera mea rămasă pustie. Nu înţeleg cum de s-a putut opri din plâns (vreodată) şi în ce moment realizezi că trebuie să-ţi laşi fetiţele să plece…

Ştim să citim!

Copiii ăştia sunt absolut extraordinari. Le spui o chestie mică, apoi încă una, ei fac legături şi reţin tot, absolut tot. Apoi nu se mai opresc. Parcă învaţă cu viteza luminii, stai şi te întrebi „oare de la mine ştie asta?!”.

Nu mi-am propus să o învăţ pe Georgia să citească înainte de vârsta de trei ani… ne-am jucat doar, şi numai cu vocalele. Întâi am desenat câte un A sau un O, în joacă, apoi am văzut-o interesată, aşa că am scos literele şi cifrele de la tăbliţa magnetică. Am văzut apoi că le ştie pe bune, m-am speriat un pic şi am zis că mă opresc, să nu forţez copilul. Dar nu am scăpat aşa uşor. Mă trage de mânecă sau mă împunge cu degetul, îmi arată câte o literă şi vrea să ştie cum se pronunţă. A mai învăţat câteva şi de pe laptopul buclucaş. Iar acum le recunoaşte şi spune foarte frumos: a, e, i, o, u, b, m, k etc. Zice „haş”, „q”, „dubu ve” 🙂 Zice „M de la Mimi!” şi „R de la Aol!”, „A, de la Aca!”, „De, de la Dede! Dana” şi tot aşa.

Când o culcam, într-o seară, stătea la mine în braţe şi se uita pe pereţi, eu îi spuneam povestea cu purceluşii, iar ea a observat, brusc, că pe uşă sunt litere. Scrie „Georgia” acolo, încă de dinainte să vină ea pe lume. Dar acum le-a văzut. Şi a început: „e, o, i, a”, le tot repeta. Apoi mi-a văzut tricoul, am unul indecent, pe care scrie ceva cu „fuck you” 😀 şi i-a plăcut tare mult, avea aproape toate literele ei preferate – y, u şi k, ba şi o grămadă de „e” mai jos şi un „haş” (I have enough friends), a fost de-a dreptul încântată să le citească pe rând – iar pe cele necunoscute punea degeţelul şi se uita întrebător la mine, să i le spun eu.

A început să vadă literele şi când ne plimbăm, pe tricourile copiilor sau pe afişe, pe maşini, în cărţi, peste tot. Le scriem şi cu cretă pe asfalt, chiar… aşa că preconizăm că va şti să scrie până împlineşte trei ani 🙂 chiar dacă noi nu ne dorim neapărat asta.

Pe de altă parte, a început să ştie şi cifrele, numerele. Nu doar să le recunoască, dar şi să spună câţi ani are, să spună „doi” şi „două”, în funcţie de genul substantivului. Spune că are doi ani, nu făcea asta până acum. Şi că are două mâini, până mai ieri zicea că are patru! De fapt, până de curând toate erau câte „patu”, dacă era două chestii sau mai multe. Acum deja spune că sunt „tei” purceluşi în poveste, că Albă ca Zăpada are „hape” pitici, că ea are „patu orşi” în pătuţ 🙂

Aşadar, în curând învăţăm şi să numărăm, nu doar să scriem. Şi ne întrebăm deja ce o să mai facă la grădi, oare n-o să se plictisească? Dar ce să fac, nu pot stăvili apetitul copilului pentru cunoaştere, nu??? Chiar dacă are puţin peste doi ani…

Am trecut la tunsoarea de vară

Dana şi-a făcut din nou datoria de stilist personal, s-a prezentat la domiciliul clientei şi a executat o minunată frizură de vară, numai bună de dus în vacanţă la bunici, la Orăştie. A ieşit o frumuseţe de freză, exact cum mi-o imaginam pe năzdrăvana noastră. I-am spus să o tundă cât de mult o lasă inima, că oricum fetiţa noastră transpiră toată chiar şi iarna, aşa că vara e clar că moare de cald, sărăcuţa… Aşa că acum avem o fetiţă punk, mai ales după baie, când pot să îi fac creastă 😀

„B”, de la… tata!

Totul a început ca un joc, la masă. Îi place să deseneze şi avem tot timpul acolo un caiet şi un pix, dar îi place să îi deseneze şi alţii, mai ales. Am început să îi arăt cum se scrie A şi E, apoi O şi U. I-a plăcut tare mult, iar de-acum deja ştie vocalele 🙂 Nu le scrie încă, are totuşi numai doi ani, dar le recunoaşte când le vede. Şi pe X, căruia îi spune „pic”, de la „pix”.

I-am scos, deci, tăbliţa magnetică şi literele, primite de ceva vreme de la Dede şi Dana. Mă gândeam că va trece mult timp până le va folosi, dar uite că le-am scos mai repede decât credeam. Acum, jocul ei favorit e să pună literele pe tăbliţă, iar eu trebuie să i le spun pe toate. Pe unele, le repetă după mine şi îi place să îi spun şi cuvinte care încep cu litera respectivă, se uită la mine cu nişte ochişori mari şi curioşi, fascinată.

M-am împotmolit, la un moment dat, la „b”, nu îmi venea în minte niciun cuvânt care începe cu „b”, să îl ştie şi ea. Aşa că i-am zis, repede, „B de la Bogdan”. După o vreme, când am ajuns iar la „b”, căutam un alt cuvânt. Am zis „b, de laaaaa…” şi tot căutam şi mă tot gândeam. Dar m-a scos ea din încurcătură: „tataaaa!”. Evident, pe tata îl cheamă Bogdan… 🙂

Ne distrează de fiecare dată ce legături şi ce asocieri face. Din aceeaşi serie de perle, ieri ne jucam în camera ei şi îi spuneam „cine nu-i gata, îl iau cu lopata!”. Am tot repetat, a zis şi ea de câteva ori „gaca… opata”, dar apoi a zis, după o vreme, „gaca… gheba!”. Adică înlocuise lopata cu grebla 🙂 Tot aşa, i-am spus că atunci când tună (au tot fost furtuni pe la noi), se ciocnesc norii. Acum, când aude un tunet, râde şi arată cu degeţelul în sus: „norii… coc coc coc!” – adică norii fac „cioc, cioc, cioc”.

Şi dacă tot am ajuns la nivelul la care „citim”, a redescoperit laptopul ei, pe care îl are de mult, dar l-a tratat ca pe o jucărie oarecare. A observat de-acum că pe taste sunt litere, iar dacă apeşi pe ele, cineva rosteşte litera respectivă, ba şi un cuvânt care începe cu ea. A ascultat cu mare atenţie şi i-a plăcut cel mai mult litera „q”, pe care a repetat-o cu încântare, ca şi cuvântul… „quasar” 😀 Nu ştiu de ce, dar îi place mult cuvântul ăsta, am auzit-o spunându-l şi când eram la plimbare.

De-acum, ne tot aşteptăm la perle… Va trebui să fac o secţiune specială!

______________________________________________________

______________________________________________________

______________________________________________________

______________________________________________________

______________________________________________________

Dragoste cu năbădăi

Eu sunt singură la părinţi, dar am tot auzit până acum poveşti despre cum le chinuie surorile mai mari pe cele mai mici. Acum pot să asist direct la chestia asta. Bine, e prea mult spus „chinuie”, dar Georgia o cam scutură pe surioara ei mai mică.

Ne-a văzut pe noi cum o ridicăm de mânuţe (exerciţii pentru întărirea musculaturii gâtului) şi mai nou s-a apucat şi ea să o ridice aşa. Noi ne-am cam panicat, dar micuţei se pare că îi place la nebunie… altfel nu îmi explic de ce râde cu atâta poftă când o bruschează aşa soră-sa! Când o ridicăm noi, încet şi delicat, abia dacă zâmbeşte, dar când vine Georgia şi se apucă să o tragă de mâini fără menajamente, să o strângă şi să o ridice, râde cu toată guriţa şi chiar în hohote.

Încercăm să nu o lăsăm prea mult pe Georgia în preajma Emmei, dar e cam greu, că încontinuu vrea să o pupe. Probleme apar când se satură de pupat şi începe să o apese sau să se lase pe micuţă. Dacă vede că o pun în funduleţ pe colţar, trebuie musai să se aşeze lângă ea. Dacă stă pe salteluţa de joacă, vrea şi ea acolo – când o iau pe Emma de acolo, se întinde Georgia, cât e de mare 🙂 A vrut chiar şi să se întindă lângă bebelină în pătuţ… iar până m-am dus să iau aparatul foto, să le imortalizez cum stăteau ele una lângă alta, întinse în pătuţ, a muşcat-o sau a ciupit-o de obrăjor, nu ştiu exact, că am văzut doar urma – Emma plângea, iar Georgia avea o moacă vinovată şi s-a dat repede jos, deci n-am mai făcut nici poza.

Vrea să asiste şi la baie, şi nu doar să asiste, ci să participe direct la spălarea surioarei mai mici. Aşa că i-am dat o cănuţă şi i-am spus să îi toarne apă pe burtică. A făcut ea asta un timp, apoi s-a plictisit şi s-a apucat să îi toarne apă în cap şi pe faţă direct. Şi Emma râdea în continuare, nu îşi lua ochii de la ea, deşi era udă toată şi în ochi şi în urechi.

Pe de altă parte, vrea şi să împartă chestii cu surioara. Vrea să îi dea să bea apă din cana ei sau să pape ce are ea în mânuţă (deşi i-am tot spus că micuţa nu bea şi nu papă nimic, decât lapte), iar când a venit de afară cu două păpădii, a ţinut morţiş să îi pună una în mânuţă şi Emmei. Le place la amândouă să fie împreună, orice ar face. Dacă ne jucăm în camera Georgiei, o luăm şi pe Emma cu noi, iar când mâncăm în bucătărie, trebuie să stăm toţi la masă, fiecare în scaunul lui.

Şi, în final, oricât ar brusca-o, Emma se uită cu la fel de multă dragoste la Georgia şi râde orice i-ar face. Râde şi se bucură chiar şi numai când o vede, nu trebuie să îi facă nimic 🙂 Iar noi trebuie să fim foarte atenţi când sunt aproape una de cealaltă şi, sub nicio formă, să nu le lăsăm singure în cameră…

______________________________________________________

______________________________________________________