Din perlele Georgiei („ca Co!”)

Stă ea ce stă, face ce face, şi dintr-o dată o auzi cum scoate câte una. Nu ştiu de unde, dar le scoate 🙂 Ne uitam peste povestea cu Ali-Baba (se uită şi ea la poze, nu poţi să citeşti fără ea) şi a observat câţi bani are Ali-Baba, tot repeta „are Ali-Baba bani muţi muţi muţi”, ea tot voiam să trec mai departe şi ea tot repeta. La un moment dat, zice „are Ali-Baba bani muţi muţi… ca Co, mami, ca Co!!!”.

Co, ai ceva să ne mărturiseşti? Ai găsit o comoară undeva şi te-a văzut copilu’??? Hmmm???

Din aceeaşi serie, eu îi pregăteam prânzul în bucătărie şi am strigat-o, să văd unde e. Am întrebat-o ce face şi mi-a zis că „se uită Dodia la tivi…” (mda, zice direct în engleză, pe scurt, tv). Mai stă câteva secunde şi zice iar: „ca Co, mami, ca Co!”.

Tare îi mai plac comparaţiile…

Anunțuri

Minunata, unica şi nemaipomenita Georgia

Ca o adevărată fiică de narcisistă antrenată din greu toată viaţa cu sloganul „eşti cea mai tare”, Georgia adoră poveştile în care ea este eroina principală. Adică, îi place tare mult să îi citesc sau să îi spun seara, înainte de culcare, cel puţin vreo 3-4 poveşti, mereu aceleaşi: Scufiţa Roşie, Cei 3 purceluşi, Capra cu 3 iezi şi poeziile cu motanii ale Elenei Farago („Tanu” şi „Motanul pedepsit”).

Dar înfloreşte de-a dreptul, iar ochii se deschid la maximum, atunci când încep să adaptez poveştile sau poeziile, iar Georgia se află în centrul acţiunii. De exemplu, iau poezia „Motanul pedepsit”:

Rândunica e plecată
După hrană pentru pui,
Cuibu-i singurel sub streşini
Şi prin curte nimeni nu-i.

Râde sub mustăţi motanul:
– Ce noroc!… Păcat să-l scap!…
Iute sus!… Dar, poc, o piatră
Îl loveşte drept în cap.

Trist se tânguie motanul:
– Miau şi vai de capul meu.
Petrişor îl ia în braţe:
– Iartă-mă te rog, căci eu

Te-am lovit, şi rău îmi pare,
Dar de bieţii puişori
Ţie cum nu ţi-a fost milă,
Când săriseşi să-i omori?

Şi o repovestesc. Acţiunea se petrece la Orăştie, Georgia stă şi se joacă sub poartă, acolo unde sunt şi cuiburile de rândunici, şi observă motanul care încearcă să ajungă la puiuţi. Vitează, ia o mătură şi pocneşte motanul, care se tânguie „miaaaaaaaauuuuu… vai de capul meu!” şi fuge cu coada între picioare, peste grădini. În finalul apoteotic, rândunicile vin în stol şi îi aduc ofrande Georgiei pentru că le-a salvat puii, ciripesc şi zic „mersi, Georgia, mersi, Georgia!!!”. Ce să mai zic… asta e varianta scurtă, iar cuvintele nu pot descrie suficient de bine expresia fericită de pe faţa eroinei 🙂 Iar după ce plec din cameră, o mai aud o vreme în interfon, cu fragmente „misi, Dodia!” sau „miau, vai, capul meu!”, deci cred că şi-o repovesteşte singură.

Aşa i-a adaptat şi Emilia poezia „Căţeluşul şchiop”, tot a Elenei Farago, cu aceeaşi Georgia în rolul principal. Acea poveste e mult mai detaliată şi cuprinde o grămadă de personaje, toţi cunoscuţii Georgiei, toţi prietenii şi vecinii. Aici, Georgia are un rol şi mai fantastic: ea îi pune la loc piciorul căţeluşului şchiop, care, evident, îi rămâne veşnic recunoscător. Şi-am încălecat pe-o şa, şi am o fetiţă care adoarme fericită, după care se trezeşte cu o părere tot mai bună despre ea însăşi 😀

Pentru Lala (oriunde ai fi)

Nu îmi vine să cred că au trecut şapte ani în care am trăit fără tine. Minunatele mele dorm şi eu mă gândeam ce bine ar fi să le vezi de undeva, mi-ar plăcea să cred că le ocroteşti cumva, că le veghezi. Georgia doarme chiar acum cu păturica aia pe care ai împletit-o pentru mine, aia colorată şi veselă. I-am spus că e de la Lala şi îi tot povestesc despre tine, dar nu ştiu cât înţelege. Îmi pare aşa de rău că acum şapte ani nu aveam aparat foto digital şi nici camera video, mi se pare că am aşa de puţine poze cu tine… Eu te ştiu foarte bine şi pot să le povestesc ce bunică super ai fost, dar degeaba le spun celor care nu te-au cunoscut… Am mai scris aici despre tine, în diverse ocazii, despre tocăniţa de pui, despre cireşe,  despre cercei, despre colinde… despre amintiri pe care le am din copilăria mea, pe care mi-am trăit-o în marea majoritate cu tine. Am fost tare norocoasă să am o bunică aşa ca tine şi mi-aş dori şi pentru fetele mele una la fel.

De fapt, voiam doar să-ţi transmit ce dor mi-e de tine şi nu ştiam cum. Sper că recepţionezi cumva mesajul şi mai sper că le vezi şi pe astea, cât sunt de minunate! [sigur ţi-ar fi plăcut cum le-am îmbrăcat:)]

Minunatele sub soarele toamnei

Se pare că avem parte de o toamnă frumoasă, cu zile perfecte pentru plimbări şi pentru joacă în parc… Iar minunatele mele se bucură din plin de ele. De vreo două zile, Emma îşi face somnicul de dimineaţă în cărucior, la plimbare, în timp ce Georgia se zbenguie prin parc, pe tobogane, hinte şi căluţi.

Şi, dacă tot are mama două fete „cocoiete”, cum zice Georgia, le-am făcut şi moţate, pe deasupra 🙂 Georgiei îi place mai nou să îi fac moţ sau două codiţe, îi povestea foarte încântată lui Co, la telefon, că are codiţe „ca păpuşa!”. Nu ştiu despre ce păpuşă e vorba, probabil despre aia pe care o coafăm noi. Dar îmi place că face comparaţii aşa, spontane. Şi îmi plac tare mult şi zilele astea de toamnă, cu fetele cucuiete la soare.

Aventurile Emmei la Bucureşti

Ne-am dorit mult să mergem la concertul Guns N’Roses, dar aveam o mică problemă, de fapt, două: Georgia şi Emma. Din cauza asta, am amânat până în ultimul moment achiziţionarea biletelor – adică până luni dimineaţă. Iar luni la prânz (după ce mi-am pus ştirile) ne-am îmbarcat, cu tot cu Emma, la drum. Ne-a trecut un moment prin minte să mergem toţi patru, dar ştiam ce lung e drumul şi bănuiam că aş fi ajuns cu nervii ferfeniţă, dacă aş fi călătorit cu amândouă. Şi nu îi puteam face aşa ceva Georgiei, să o ţin în loc timp de opt ore. Din fericire, buni Carmen a sosit la Cluj, gata de babysitting 🙂

Şi cum ziceam, ne-am îmbarcat cu bebelina şi am pornit la drum. Nu ne-am gândit că ar fi prea mică pentru asemenea călătorie, căci cu Georgia ne-am plimbat de când avea trei luni; până să împlinească şase luni fusese deja în Banat, Bucovina şi Maramureş. I-am luat păturici, jucării şi mâncare şi am pornit. Mâncare i-am luat la borcănele, pentru prima dată, iar în prima fază părea să-i placă. Adică i-a plăcut curcanul cu legume de la Nestle, dar de restul n-a părut la fel de încântată. A păpat bine pe drum, a şi dormit puţin, ne-am oprit pe Valea Prahovei să ne plimbăm puţin şi să luăm aer… a fost super. Am intrat în Bucureşti după 8 seara şi am ajuns la Janeta şi Traian (mătuşa&unchiul lui tati) exact la timp pentru băiţa Emmei. Am spălat-o şi am pus-o la culcare, fără probleme. Noaptea ne-a ţinut puţin treji, cred că pentru prima dată de când o avem 🙂 S-a trezit la 3 şi n-a mai vrut nicicum să se culce, numai chiţăia şi râdea şi foşnea cu jucăriile. În final, am deschis larg geamul şi am aerisit bine, după care am dormit toţi trei. Noi am plecat din Cluj de la 8-9 grade, ploaie şi vânt, iar în Bucureşti era o căldură… exact cum îmi aminteam de pe vremuri, când abia respiram noaptea.

Şi dimineaţa era la fel de cald, iar noi ne-am trezit singuri în casă. Ne-am plimbat puţin cu Emma prin zonă, să căutăm franzela aia mică pe care o devoram în studenţie 🙂 iar după plimbare, Emma s-a odihnit puţin pe motocicleta lui Bogdan (vărul nostru) şi a cântat la pian… Iar noi aşteptam să treacă timpul, până la marele eveniment. Aveam şi emoţii, căci urma să o lăsăm pe Emma în grija Janetei şi nu ştiam cum o să se comporte, dacă o să plângă??? Aşa că, în momentul în care se auzeau în boxe primele acorduri de la „Welcome To The Jungle”, tati vorbeam cu Bogdan la telefon… şi afla că fetiţa noastră doarme ca un îngeraş.

Am aflat ulterior că s-a comportat destul de bine, nu a prea vrut să mănânce (borcănel, na!), iar la un moment dat îi cam tremura bărbiţa, spre plâns… Moment în care Bogdan şi Ioana s-au aşezat la pian şi au început să îi cânte. Până cântau ei, Emmelina mea asculta fascinată, iar când se opreau, începea iar bărbiţa să tremure. În final, a băut i lăpticul pe care i l-am lăsat eu – la început reticentă la biberon, căci nu mai băuse lăptic din biberon până atunci, dar după ce i-a simţit gustul l-a lins pe tot şi s-a culcat. Noi ne-am întors după 2, iar bebelina noastră dormea întinsă în patul nostru, cu Janeta lângă ea… Iar eu am răsuflat uşurată, la vederea acestei scene liniştitoare 🙂

Dimineaţa am pornit din nou la drum, iar până am ieşit din Bucureşti mi-a aţipit cu căpuţul pe umăr. Dar s-a trezit imediat şi nici n-a mai vrut să se culce. A mai dormit doar o jumătate de oră, pe tot drumul… care ni s-a părut foarte lung din cauza asta. Am lăsat-o şi pe banchetă, fără scaunul de maşină, am ţinut-o şi în braţe, ne-am jucat, n-a vrut nici să audă de papa, în afară de lăptic şi de apă. Era obosită şi mârâită, a trebuit să o ţin mai mult în braţe şi am răsuflat mai mult decât uşurată când am ajuns sus pe Feleac. Am dus-o direct în pătuţul ei şi s-a culcat imediat – doar o oră, căci urma băiţa. Şi au făcut iarăşi băiţă împreună, surioarele, fetele cucuiete, apoi au dormit fiecare în patul ei. Şi totul a reintrat în normal.

Pe cine am aşteptat eu 18 ani şi două ore

Înainte să existe „mami Mădă”, cum mă alintă fetiţa mea cea mare, exista doar Mădă. Nu era o persoană foarte diferită, avea doar ceva timp liber în plus 🙂 şi asculta obsesiv Guns N’Roses, avea toate albumele (pe casete, ce vremuri), iar pereţii camerei ei erau acoperiţi de postere şi poze cu Măria sa, AXL Rose. Se uita la caseta video cu concertul de la Paris şi era convinsă că s-a născut cu 10-15 ani mai târziu decât ar fi trebuit, aşa că nu o să-l vadă niciodată pe Axl într-un concert.

Minunea s-a întâmplat, însă, iar pe 21 septembrie 2010, mami Mădă a dispărut pentru câteva ore şi a intrat în scenă iarăşi Mădă cea leşinată după Axl 🙂

Tricoul cu Guns a fost scos din dulap, spălat şi împachetat cu grijă, apoi cărat cu maşina vreo opt ore, până la Bucureşti. Speram din toată inima să merite efortul. Abia după ce ne apropiam de Otopeni, după ce am intrat în Bucureşti şi am revăzut toate locurile alea, Arcul de Triumf, Casa Presei, apoi Calea Victoriei, Piaţa Universităţii, Unirii etc., au început să mă cuprindă emoţiile şi să realizez ce se întâmplă. M-am întors în Bucureşti după cinci ani, pentru Axl.

Dar mai aveam de aşteptat. Încă o noapte şi o zi, care au trecut greu, parcă eram în ceaţă. Pe la 6 după-amiaza, am urcat în sfârşit în maşină (ce-aş mai fi vrut să merg cu metroul, dar era prea departe staţia de Romexpo). Am ajuns şi dintr-o dată parcă eram între oameni cunoscuţi, erau cam toţi în grupa noastră de vârstă 🙂 şi purtau tricouri cu Guns, unele uzate rău, altele întinse pe nişte burţi… Erau şi puştani cu tricouri noi-nouţe, dar şi piţipoance fără nicio legătură cu Axl. În fine. Ne-am postat şi noi unde am crezut că e mai bine – şi ne-am pus pe aşteptat. Cântau unii pe scenă, dar nu-i vedeam, am bănuit că erau canadienii despre care auziserăm că vor cânta în deschidere. Nu erau răi, dar nu erau nici ce aşteptam. Şi în sfârşit au terminat de cântat, spunându-ne că vine Guns N’Roses. S-au stins luminile şi iar am aşteptat. Ştiam că o să întârzie, aşa face mereu. Nici nu-mi trecea prin cap să arunc după el cu ceva sticle, cum făcuseră irlandezii 🙂 Eram dispusă să aştept cât trebuie, pentru că deja aşteptasem aproape 18 ani. [Da, aveam mai puţin de 12 ani când am cumpărat prima casetă, era cu balade.] Mi-era doar cumva teamă că nu mai vine deloc.

Dar a venit. S-au stins luminile, apoi scena s-a luminat şi au apărut nişte oameni, pe un fundal roşu. În fine, după primele acorduri, i-am auzit vocea şi a apărut şi AXL în persoană! Nu îmi venea să cred. Am fost atât de şocată, că până în momentul ăsta eram convinsă că a început concertul cu „Welcome To The Jungle”, când, de fapt, a cântat prima dată „Chinese Democracy”.

Am avut şi un noroc fabulos, cu locurile. Ne-am aşezat chiar lângă rampa pentru persoanele cu dizabilităţi şi ne-am luptat vreo două ore, cot la cot cu agenţii de ordine, să nu lăsăm piţipoancele să se caţere sus. Când s-au stins luminile, agenţii ne-au chemat pe noi sus… eram chiar în faţă, nu îmi bloca nimic privirea, vedeam scena în întregime şi o mare de oameni. Şi mai important, nu l-am scăpat din ochi pe Axl nicio secundă, îl urmăream cu privirea şi când intra în cabină, să se schimbe.

Am avut emoţii, înaintea concertului, că poate vocea lui Axl nu mai e ce-a fost, ştiam şi că apar diferenţe la melodiile live, faţă de variantele de studio. Am văzut poze cu el în care era cam rotofei, am văzut poze în care nu părea în prea mare formă 😀

Dar cu toate astea, pe scenă a apărut Axl ăla din adolescenţa mea, parcă ar fi coborât din posterele alea vechi. Avea vocea, avea ritmul, avea aceleaşi mişcări, alerga pe scenă, dansa, arunca microfonul. Avea bandana pe frunte, ce m-am bucurat când şi-a dat jos pălăria! Avea lanţurile la gât şi la blugi, avea şi eşarfa legată la blugi. Avea zâmbetul ăla obraznic şi ochii ăia albaştri. Ce să mai zic, m-a fermecat iarăşi, după ce aproape că îl uitasem, în ultima vreme.

A cântat şi „You Could Be Mine”, şi „November Rain”, şi „Sweet Child O’Mine”. La bis, am auzit şi acordurile de la „Don’t Cry”, la asta chiar nu ne aşteptam. A încheiat perfect, cu „Paradise City” şi cu reverenţe în faţa publicului. Iar eu nu mă dădea dusă de acolo. Noroc cu valul de oameni care m-a împins spre ieşire…

foto: Mediafax

Cu siguranţă, a fost concertul vieţii mele. Nu ştiu cât de bun a fost sunetul, nu mă pricep, mie mi s-a părut că s-a auzit bine. Nu am văzut oameni care să plece de la concert – deşi mi-aş fi dorit să plece măcar fufa aia blondă de lângă mine, care în trei sferturi din timp şi-a verificat mailurile şi a trimis mailuri, pe telefon. Am fost de-a dreptul revoltată când am citit cronicile, a doua zi. Parcă toţi ziariştii ăştia, nişte mitici frustraţi şi habarnişti, fuseseră la alt concert. Nu mă regăseam în niciun articol. O tâmpită de la Mediafax susţinea sus şi tare că „Guns N’ Roses nu s-a ridicat la nivelul „speranţelor” celor prezenţi”. Oare de unde ştie ea ce speranţe aveam eu? Tot ea comentează că unele piese au fost “cântate ca pe bandă rulantă”, ca să spună în paragraful următor că Axl a făcut prea multe pauze. Pe scurt, nicicum nu e bine. Concluzia mea a fost că au venit la concert prea mulţi oameni care nu ştiau despre ce e vorba acolo. Unii chiar se aşteptau să apară Slash, iar piţipoancele voiau să audă numai “Don’t Cry”. Acestor oameni cu siguranţă nu le-au plăcut celelalte melodii, mai puţin cunoscute de non-fani, de amatorii care doar se bagă în seamă. Eu am văzut un spectacol complet, cu un Axl în mare formă, bine dispus, se vedea că îi face plăcere să fie acolo şi să cânte, chiar se distra. Imaginile de pe fundal completau totul, iar efectele de lumini, flăcări şi artificii, la fel.

Pe de altă parte, m-am vindecat de o altă melancolie de-a mea: dorul de Bucureşti şi faza cu “ce-ar fi fost dacă”. Am plecat din Bucureşti în 2003, gândindu-mă că mă voi întoarce, dar asta nu s-a mai întâmplat şi am rămas aşa, cu nişte semne de întrebare. Mi-au ajuns cele două zile petrecute acum acolo… poate că aş mai fi dat o tură pe la Romană, Universitate, prin Herăstrău sau poate chiar pe la Moghioroş 🙂 Dar mi-am dat seama că nu aş vrea să-mi cresc fetele acolo, chiar dacă pentru mine a fost “oraşul oraşelor”, cel mai tare loc în care am locuit vreodată. Drept e că s-a schimbat foarte mult, de când îl idealizam eu. Spre deosebire de Axl, care pare să fi rămas la fel. Asta aşa, ca să închei rotund 🙂

(Am filmat şi eu puţin cu telefonul, dar am preferat să mă uit la Axl, deci nu am înregistrări spectaculoase).

La mulţi ani, Mimi! :)

LA MULŢI ANI, EMILIA! Ne bucurăm tare mult că ţi-ai petrecut ziua cu noi, am fi vrut să avem mai mult timp la dispoziţie… Eşti o bunică minunată şi îţi (ne) dorim să fii sănătoasă şi plină de energie, ca să ne petrecem împreună cât mai multe weekenduri şi vacanţe! Minunatele nepoţele te pupă şi te îmbrăţişează aşa cum numai ele ştiu, cu multă dragoste, pe care nici nu o conştientizează încă…

Minunatele surioare şi garderoba lor

Înainte să am vreuna din cele două minunate, îmi imaginam cum ar fi să am gemeni, căci la noi în familie sunt destule cazuri – nu mai departe, Co are un frate geamăn, identic, botezat cum altfel decât Co2 🙂 Îmi spuneam că dacă voi avea fetiţe gemene (nu prea au intrat în calcul băieţii…) nu o să le îmbrac niciodată la fel, ca să le las să îşi dezvolte fiecare personalitatea proprie, bla, bla, bla… Desigur, apoi mi-am promis că nu le voi îmbrăca în roz, iar despre promisiunea aceea ştim cu toţii ce s-a ales.

A mai trecut vremea, iar când am aflat că vom avea a doua fetiţă, deja îmi imaginam cum le cumpăr rochiţe la fel, dar de mărimi diferite 🙂 Nu ştiu ce s-a petrecut între timp cu creierul meu, dar aşa s-a întâmplat. Când eram însărcinată cu Emma şi îi cumpăram Georgiei câte ceva, un body, de exemplu, luam încă unul la fel, în miniatură. Şi abia aşteptam să le văd îmbrăcate cu hăinuţele respective (dar, sincer, nu am avut ocazia până la urmă).

Acum mi s-a împlinit şi dorinţa asta, datorită lui Co… care a venit din Ungaria cu două jachete la fel, pentru cele două nepoţele – una mare, una mică, vorba Georgiei. Sunt primele hăinuţe la fel pe care le primesc şi cine altcineva putea să le aducă decât el, care a fost îmbrăcat aproape toată viaţa în haine identice cu ale fratelui 🙂 Chiar şi acum, de când sunt mari, mai primesc bluze, cămăşi, pantofi la fel!

Cu ocazia asta mi-a alimentat iar imaginaţia şi le văd deja de Paşti îmbrăcate în rochiţe identice şi mergând după ouă roşii… Şi mi-a amintit faptul că ar trebui să-i mai iau şi Emmei ceva hăinuţe, să nu rămână ea cu sindromul mezinului care poartă hainele fraţilor mai mari. Ei nu i-am prea luat până acum pentru că a primit destul de multe, dar a şi „moştenit” de la Georgia, unele chiar nepurtate. Mergem la shopping, aşadar, cu cele două cucuiete!

Două fete cucuiete!

Mititica şi iubiţica de Emmeline a împlinit azi 29 de săptămâni şi 6,700 kilograme… deşi, la prima vedere, ai zice că are mai mult, mai ales dacă o prinzi la masă 🙂

Asta voiam de fapt să consemnez, pofta de mâncare pe care o afişează de câteva zile. Ce mai, aproape că papă cot la cot cu surioara Georgia, cealaltă mititică şi iubiţică – ea a trecut de 15 kilograme şi de 92 de centimetri! Dimineaţa, pregătim două boluri cu fructe – deşi, mai nou, Georgia nu mai participă la aşa un mic dejun de bebe şi preferă ouă, pâine cu unt sau crenvurşti. La prânz, două farfurioare cu legume şi cărniţă, e drept, de consistenţă diferită – pentru Emma pasăm tot, deşi se văd tot mai bine cei doi dinţişori de jos 🙂

După somnic, Georgia are la gustare câte un Danonino d-ăla cu brânzică de vaci, iar Emma se uita cu mare interes la ea, aşa că i-am luat şi ei Danonino în cutie mică, aşa cum mânca Georgia pe vremuri (ea acum are mare). Inutil de adăugat, îi place la nebunie, deşi nu prea vrem să exagerăm cu produsul respectiv la vârsta asta. Seara, Georgia papă de obicei supă sau ciorbă, iar Emma cereale, avem acum cu „Vise plăcute”, tot de la Milupa, cu multicereale. Pe lângă toate astea, bagă lăptic puternic, de cel puţin 4-5 ori pe zi. Şi noi ne întrebăm… oare chiar are stomacul aşa de micuţ cum pare?!

Aşadar, acum sunt nedespărţite şi la masă. Se trezesc dimineaţa în acelaşi timp (pe la 9), deşi camerele lor sunt destul de departe una de alta şi nu se aud… pur şi simplu se simt, cred 🙂 Papă împreună, se joacă, se plimbă, baie fac tot amândouă, ritualul de culcare e identic. Adică le uscăm, masăm, cremuim, pampersăm şi îmbrăcăm în pijamale în acelaşi timp, una lângă alta, pe patul din dormitor, pe muzică de la SuperBebe. Apoi le distribuim în camere şi… linişte, până dimineaţa.

Cum zice Georgia: are mama două fete… cucuiete!

Plimbări în patru

Ieri am avut o zi foarte plină, atât de plină, încât spre seară abia aşteptam să se culce minunatele, ca să respirăm şi noi. Cel mai important e că fetiţele s-au distrat…

Fiind o duminică atât de frumoasă, am decis să o petrecem în aer liber – adică la Campionatul internaţional de gătit în aer liber 🙂 Ne-am dus de dimineaţă, ca să nu prindem acea înghesuială din jurul recordului cu puii prăjiţi… şi am fost inspiraţi.

În primul rând, când am ajuns acolo, Georgia s-a dus cu tati să viziteze elefanţii de la circ, erau doi imenşi (evident, doar sunt elefanţi). Pentru ea nu e chiar o chestie ieşită din comun să vadă elefanţii, se poartă ca şi când ar vedea nişte căţei, de exemplu, de parcă ar fi crescut printre ei. Ne-am tot plimbat pe acolo, până la urmă Emma a adormit în cărucior, iar noi am putut să stăm liniştiţi la o masă şi să mâncăm. Georgia a înfulecat fericită două pulpiţe de pui, după care s-a dus să vadă ceva spectacol pentru copii. A fost foarte fericită că s-a întâlnit şi cu Anca şi Raul, şi cu Mara, Alina şi Cosmin, a fost fericită în general, că am ieşit la plimbare şi că era multă lume. După asta am vizitat şi magazinul Decathlon, unde şi-a făcut iarăşi de cap… a sărit pe trambulină cu nişte fetiţe şi s-a băgat prin corturile montate acolo.

Nu e foarte uşor să ieşim toţi patru pe-afară, la plimbare, sau să ne deplasăm undeva, dar în final merită. Pentru mine, a meritat măcar pentru o singură imagine: să o văd pe Georgia cu o vată de zahăr imensă în mână, uitându-se mirată la ea (mai mirată decât la elefanţi!). Îmi doresc de ceva vreme să văd imaginea asta – chiar dacă a gustat doar puţin şi nu a fost foarte încântată de ea, iar apoi nu mai ştiam cum să scap de ea 🙂 de vată, nu de fetiţă!