Pe cine am aşteptat eu 18 ani şi două ore

Înainte să existe „mami Mădă”, cum mă alintă fetiţa mea cea mare, exista doar Mădă. Nu era o persoană foarte diferită, avea doar ceva timp liber în plus 🙂 şi asculta obsesiv Guns N’Roses, avea toate albumele (pe casete, ce vremuri), iar pereţii camerei ei erau acoperiţi de postere şi poze cu Măria sa, AXL Rose. Se uita la caseta video cu concertul de la Paris şi era convinsă că s-a născut cu 10-15 ani mai târziu decât ar fi trebuit, aşa că nu o să-l vadă niciodată pe Axl într-un concert.

Minunea s-a întâmplat, însă, iar pe 21 septembrie 2010, mami Mădă a dispărut pentru câteva ore şi a intrat în scenă iarăşi Mădă cea leşinată după Axl 🙂

Tricoul cu Guns a fost scos din dulap, spălat şi împachetat cu grijă, apoi cărat cu maşina vreo opt ore, până la Bucureşti. Speram din toată inima să merite efortul. Abia după ce ne apropiam de Otopeni, după ce am intrat în Bucureşti şi am revăzut toate locurile alea, Arcul de Triumf, Casa Presei, apoi Calea Victoriei, Piaţa Universităţii, Unirii etc., au început să mă cuprindă emoţiile şi să realizez ce se întâmplă. M-am întors în Bucureşti după cinci ani, pentru Axl.

Dar mai aveam de aşteptat. Încă o noapte şi o zi, care au trecut greu, parcă eram în ceaţă. Pe la 6 după-amiaza, am urcat în sfârşit în maşină (ce-aş mai fi vrut să merg cu metroul, dar era prea departe staţia de Romexpo). Am ajuns şi dintr-o dată parcă eram între oameni cunoscuţi, erau cam toţi în grupa noastră de vârstă 🙂 şi purtau tricouri cu Guns, unele uzate rău, altele întinse pe nişte burţi… Erau şi puştani cu tricouri noi-nouţe, dar şi piţipoance fără nicio legătură cu Axl. În fine. Ne-am postat şi noi unde am crezut că e mai bine – şi ne-am pus pe aşteptat. Cântau unii pe scenă, dar nu-i vedeam, am bănuit că erau canadienii despre care auziserăm că vor cânta în deschidere. Nu erau răi, dar nu erau nici ce aşteptam. Şi în sfârşit au terminat de cântat, spunându-ne că vine Guns N’Roses. S-au stins luminile şi iar am aşteptat. Ştiam că o să întârzie, aşa face mereu. Nici nu-mi trecea prin cap să arunc după el cu ceva sticle, cum făcuseră irlandezii 🙂 Eram dispusă să aştept cât trebuie, pentru că deja aşteptasem aproape 18 ani. [Da, aveam mai puţin de 12 ani când am cumpărat prima casetă, era cu balade.] Mi-era doar cumva teamă că nu mai vine deloc.

Dar a venit. S-au stins luminile, apoi scena s-a luminat şi au apărut nişte oameni, pe un fundal roşu. În fine, după primele acorduri, i-am auzit vocea şi a apărut şi AXL în persoană! Nu îmi venea să cred. Am fost atât de şocată, că până în momentul ăsta eram convinsă că a început concertul cu „Welcome To The Jungle”, când, de fapt, a cântat prima dată „Chinese Democracy”.

Am avut şi un noroc fabulos, cu locurile. Ne-am aşezat chiar lângă rampa pentru persoanele cu dizabilităţi şi ne-am luptat vreo două ore, cot la cot cu agenţii de ordine, să nu lăsăm piţipoancele să se caţere sus. Când s-au stins luminile, agenţii ne-au chemat pe noi sus… eram chiar în faţă, nu îmi bloca nimic privirea, vedeam scena în întregime şi o mare de oameni. Şi mai important, nu l-am scăpat din ochi pe Axl nicio secundă, îl urmăream cu privirea şi când intra în cabină, să se schimbe.

Am avut emoţii, înaintea concertului, că poate vocea lui Axl nu mai e ce-a fost, ştiam şi că apar diferenţe la melodiile live, faţă de variantele de studio. Am văzut poze cu el în care era cam rotofei, am văzut poze în care nu părea în prea mare formă 😀

Dar cu toate astea, pe scenă a apărut Axl ăla din adolescenţa mea, parcă ar fi coborât din posterele alea vechi. Avea vocea, avea ritmul, avea aceleaşi mişcări, alerga pe scenă, dansa, arunca microfonul. Avea bandana pe frunte, ce m-am bucurat când şi-a dat jos pălăria! Avea lanţurile la gât şi la blugi, avea şi eşarfa legată la blugi. Avea zâmbetul ăla obraznic şi ochii ăia albaştri. Ce să mai zic, m-a fermecat iarăşi, după ce aproape că îl uitasem, în ultima vreme.

A cântat şi „You Could Be Mine”, şi „November Rain”, şi „Sweet Child O’Mine”. La bis, am auzit şi acordurile de la „Don’t Cry”, la asta chiar nu ne aşteptam. A încheiat perfect, cu „Paradise City” şi cu reverenţe în faţa publicului. Iar eu nu mă dădea dusă de acolo. Noroc cu valul de oameni care m-a împins spre ieşire…

foto: Mediafax

Cu siguranţă, a fost concertul vieţii mele. Nu ştiu cât de bun a fost sunetul, nu mă pricep, mie mi s-a părut că s-a auzit bine. Nu am văzut oameni care să plece de la concert – deşi mi-aş fi dorit să plece măcar fufa aia blondă de lângă mine, care în trei sferturi din timp şi-a verificat mailurile şi a trimis mailuri, pe telefon. Am fost de-a dreptul revoltată când am citit cronicile, a doua zi. Parcă toţi ziariştii ăştia, nişte mitici frustraţi şi habarnişti, fuseseră la alt concert. Nu mă regăseam în niciun articol. O tâmpită de la Mediafax susţinea sus şi tare că „Guns N’ Roses nu s-a ridicat la nivelul „speranţelor” celor prezenţi”. Oare de unde ştie ea ce speranţe aveam eu? Tot ea comentează că unele piese au fost “cântate ca pe bandă rulantă”, ca să spună în paragraful următor că Axl a făcut prea multe pauze. Pe scurt, nicicum nu e bine. Concluzia mea a fost că au venit la concert prea mulţi oameni care nu ştiau despre ce e vorba acolo. Unii chiar se aşteptau să apară Slash, iar piţipoancele voiau să audă numai “Don’t Cry”. Acestor oameni cu siguranţă nu le-au plăcut celelalte melodii, mai puţin cunoscute de non-fani, de amatorii care doar se bagă în seamă. Eu am văzut un spectacol complet, cu un Axl în mare formă, bine dispus, se vedea că îi face plăcere să fie acolo şi să cânte, chiar se distra. Imaginile de pe fundal completau totul, iar efectele de lumini, flăcări şi artificii, la fel.

Pe de altă parte, m-am vindecat de o altă melancolie de-a mea: dorul de Bucureşti şi faza cu “ce-ar fi fost dacă”. Am plecat din Bucureşti în 2003, gândindu-mă că mă voi întoarce, dar asta nu s-a mai întâmplat şi am rămas aşa, cu nişte semne de întrebare. Mi-au ajuns cele două zile petrecute acum acolo… poate că aş mai fi dat o tură pe la Romană, Universitate, prin Herăstrău sau poate chiar pe la Moghioroş 🙂 Dar mi-am dat seama că nu aş vrea să-mi cresc fetele acolo, chiar dacă pentru mine a fost “oraşul oraşelor”, cel mai tare loc în care am locuit vreodată. Drept e că s-a schimbat foarte mult, de când îl idealizam eu. Spre deosebire de Axl, care pare să fi rămas la fel. Asta aşa, ca să închei rotund 🙂

(Am filmat şi eu puţin cu telefonul, dar am preferat să mă uit la Axl, deci nu am înregistrări spectaculoase).

Reclame

6 gânduri despre “Pe cine am aşteptat eu 18 ani şi două ore

  1. 🙂 Eu l-am cunoscut pe Axl cu ajutorul casetei cu concertul de la Tokio! 😀

    Imi pare rau ca nu am reusit sa ajungem… dar nu s-a brodit deloc pe progamul lui tati… 😦

    Ma bucur insa pentru tine ca ai reusit sa iti indeplinesti visul din adolescenta. 🙂 … si ca te-ai mai simtit si bine pe d’asupra.

    Chiar inclinam sa cred ce turuie ziarele… ma gandeam ca putinii pe care i-am vazut incantati (2) sunt doar nostalgici incurabili….

    • Poate că şi eu fac parte dintre nostalgici, nu spun că totul a fost perfect. Aş fi vrut doar să văd păreri pro şi contra, într-un articol, nu să citesc doar ziarişti care au căutat doar părţi negative. Ca jurnalist, eu ştiu că trebuie să prezint subiectele obiectiv şi să redau opinii din ambele tabere. Dar e o meteahnă românească, să criticăm tot ce prindem. Mie mi-a plăcut la nebunie şi nu regret că am mers 8 ore, cu bebelina după mine, până la Bucureşti.

  2. Intr-adevar sunt si vor fi mereu nemuritori.Am vazut si eu cateva inregistrari de la concert.Mi s-a parut foarte OK.Am povestit cu inca un prieten care mi-a spus la fel….ca a fost ceva extraordinar.Sincer nici eu nu am inteles ce a fost cu articolele alea.Chiar nu au nici o legatura cu realitatea din ce am vazut si mi s-a povestit de catre cei care au fost acolo.Probabil asta vinde in Romania…Negativismul..Suntem si vom ramane mereu la fel.Stim sa apreciem doar non-valorile si tziganiile…restul…
    In concluzie sincer probabil imi va parea rau toata viata ca nu am reusit sa ajung la concert.Cine stie poate voi avea ocazia altadata…
    Superb articol Mada…Ar trebui sa-si ia niste notitze miticii…
    Te-am pupat

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s