De ce m-am apucat să scriu poveşti

Ca toţi ceilalţi oameni pe care îi cunosc, am crescut şi eu cu poveştile alea clasice, de la „Capra cu trei iezi” şi până la „Albă ca Zăpada”. Nu am avut absolut nicio problemă cu asta. Le-am ascultat în prima fază pe disc, apoi le-am citit singură, pe ele şi pe multe altele. De când sunt mămică şi m-am apucat să i le „transmit” Georgiei, am început să sesizez nereguli 🙂 Mai ales că vine şi Emma din urmă!

Nu vreau să par eu acum nu ştiu cum… Dar oare să-i citesc fetiţei mele de doi ani exact cum scrie în carte, că „vânătorul i-a spintecat burta lupului şi a scos-o pe Scufiţa Roşie”?. Sau… ce înţelege ea din conflictul dintre regină şi Albă ca Zăpada, că aia rea vrea s-o omoare pe aia bună? Şi de ce vânătorul ridică asupra ei cuţitul, de ce baba îi dă măr otrăvit, când asta nu face decât să cânte toată ziua şi nu deranjează pe nimeni?! Stau şi mă gândesc şi îmi dau seama că toate poveştile noastre din copilărie sunt foarte violente. Şi mă deranjează că mi-am dat seama de asta. M-am trezit că mă poticnesc, sincer, nu pot să-i spun că ăla îi spintecă burta la lup. Nu pot, şi gata.

[Tati îi spune că vânătorul vine şi îl gâdilă pe lup până ăsta cedează şi le scoate afară din burtă pe bunică şi pe Scufiţa Roşie… De unde deduc că şi el a fost puţin stingherit de violenţa poveştii. Bine, pe de altă parte, tot el îi spune că după asta fac toţi chef cu bunătăţile din coş… Nu ştiam ce voia să spună fetiţa când îmi zicea „mami, Georgia are chef!” 🙂 ]

În acelaşi timp, mă şi enervează fufele astea de prinţese care cântă toată ziua şi aşteaptă să vină prinţii să le salveze, trebuie să recunosc. Îmi dau seama că sună foarte feminist 😀 şi nu e cazul meu, dar mă enervează.

De asta m-am apucat să-i scriu eu poveşti. Nu ştiu dacă e sănătos ce fac şi nu intenţionez să o feresc total de poveştile clasice (încă se uită la desene cu Albă ca Zăpada şi Cenuşăreasa). Poveştile mele sunt simple, nimeni nu taie pe nimeni, nimeni nu mănâncă pe nimeni şi nu omoară pe nimeni. Nu există personaje negative (poate că e plictisitor aşa, la urma urmei, personajele negative au fost mereu preferatele mele…). Sunt doar nişte frânturi din vieţile unor personaje care trăiesc în pădure şi nu au parte de drame foarte mari. Sunt nişte personaje simpatice, animăluţe care îi plac ei, iar de când i le povestesc m-am mai destins. Până la urmă, are doar doi ani… Are vreme să afle toate poveştile urâte, care ne înconjoară în fiecare zi.

Anunțuri

Cum începe cochetăria… cu freză şi buline

Noua poveste preferată a Georgiei este una dintre cele scrise de mine (spre bucuria mea), respectiv aceea cu Tiţa veveriţa care şi-a pierdut rochiţa. Ar vrea să o audă mereu, ba o mai şi povesteşte ea, intrând în pielea personajelor.

Acum vreo două zile, înainte de somnul de după-amiază, era cam obosită şi s-a smiorcăit un pic, iar după ce ne-am dus în camera ei, mi-a zis că „Georgia a plâns”. Am întrebat-o de ce era supărată, de ce a plâns? Şi ea îmi zice: „pentru că nu am găsit rochiţa! rochiţa cu buline, maaaaami!”. Zic eu: „tu, Georgia, dar e în dulap rochiţa cu buline! Vrei să o căutăm?”. Ea face nişte ochi maaari, e surprinsă la început, dar apoi „daaaaaa!!!”. Am căutat în dulap şi am găsit o rochiţă roşie, cu ceva chestii albe pe ea (rochiţa pe care a purtat-o la botezul Emmei şi la ziua Marei). S-a bucurat la început, când a văzut-o, dar apoi s-a încruntat şi mi-a zis „tu, mami, astea nu-s buline, astea-s flori!”. Avea dreptate, bineînţeles. Şi am continuat căutările. A doua încercare a fost mai bună… am găsit o rochiţă roşie cu buline negre, pe care i-au adus-o Răzvan şi Ioana mai demult. Reacţia? „Daaaa, maaaami, astea-s buline! Asta-i rochiţa!”.

A trebuit să pun rochiţa la vedere, până s-a culcat ea, iar după ce s-a trezit, am îmbrăcat-o cu ea. Mă tot minunam cât era de frumoasă fetiţa şi am trimis-o să-i arate şi lui tati rochiţa. Şi, cum se tot minuna şi el, zice „diva” noastră, afectată: „taaaati, poză!” şi a luat poziţia… Numai că lui tati i-a luat ceva timp să se dezmeticească şi să ia aparatul 🙂

Aseară, dacă tot a fost Dana pe la noi, i-a aranjat un pic şi bretonul, iar Georgia era tare mândră că are „freză”, ca fetele. Nici nu ştiam cât de mândră… Când s-a trezit dimineaţă şi m-am dus la ea în cameră, primul lucru pe care mi l-a zis când m-a văzut a fost: „maaaami, a dormit Georgia cu freza!” 🙂

Şi uite aşa se nasc divele.

Am scăpat de răceală!!!

E oficial. Azi după-amiază a fost medicul pe la noi şi a consultat-o încă o dată pe Emma, iar verdictul a fost pozitiv – mititica noastră s-a vindecat foarte bine, spre bucuria tuturor… chiar şi a doctorului 🙂 ne-a mărturisit că a fost şi el puţin îngrijorat după ce a consultat-o sâmbătă.

Am terminat, deci, tratamentul, fără să fim nevoiţi să apelăm la antibiotice, doar cu aerosoli şi cu Panadol. Am avut noroc şi că avem o fetiţă cuminte, care stătea foarte liniştită în timpul „şedinţelor”. Ne-a zis doctorul că ar trebui să stea măcar două minute cu masca pe faţă, ca să inhaleze substanţa… iar ea, drăguţa, stătea şi câte cinci minute nemişcată, până se termina tot medicamentul! S-a mirat şi medicul şi ne-a zis că de-asta a mers aşa de bine… că am făcut tratamentul „ca la carte”.

Tot el ne-a zis că Emma e mult mai expusă viruşilor din cauza surioarei mai mari… aşa că o să începem o cură de imunizare, ca să o ajutăm un pic pe micuţă să ţină piept „duşmanilor”. Nu vorbim despre vitamine şi imuno-chestii pe care le vedem prin toate reclamele (în care nu prea avem încredere), ci chiar o cură de imunizare. Oricum, Emmelina noastră e mult mai puternică decât pare, dacă a scăpat ea aşa repede de boală. Şi evident că un merit foarte mare îl are medicul nostru pediatru, pe care îl lăudăm în continuare şi îl recomandăm: Flaviu Cătinaş 🙂

(Codruţa, o să-ţi fiu veşnic recunoscătoare pentru că mi-ai dat numărul lui de telefon!)

Continuare… iarăşi Tiţa veveriţa

Înainte de somnicul de după-amiază, i-am spus Georgiei povestea cu Tiţa veveriţa – adică am testat-o pe ea 🙂 Verdictul a fost mai mult decât favorabil. Nici nu îşi mişca guriţa, să bea din ceai, încremenise cu nişte ochi mari, parcă îmi sorbea cuvintele. La final, un zâmbet superb şi „veve, mami!”. Am întrebat-o „ce mai vrei?” şi mi-a răspuns „veveriţa! Ţita!”. Ne-a luat ceva vreme ca să zică Tiţa şi nu Ţita, dar important e că a îndrăgit-o aşa de tare.

[notă pentru mine: să creez personaje cu nume mai simple]

Aşa… presată fiind de fetiţa mea care mai voia poveste cu Tiţa veveriţa, m-am trezit că îi spun una nouă… care curgea firesc, îmi venea în minte ca şi cum aş fi ştiut-o dintotdeauna. Iar după ce s-a culcat minunata, am venit repede să o scriu, ca nu cumva să o uit. Pentru că şi asta i-a plăcut la fel de mult ca prima!

_______________________________________________________________

Veveriţa Tiţa face plăcintă cu dovleac

 

Veveriţa Tiţa era la plimbare prin pădure cu lupul şi cu cei trei puiuţi, Kuki, Luki şi Muki. Era foarte fericită pentru că prietenii ei o ajutaseră să îşi găsească rochiţa preferată, cea roşie cu buline albe. Sărea prin iarbă şi cânta… dar dintr-o dată s-a oprit.

–       Am o idee! exclamă ea, foarte entuziasmată. Lupule, am o idee grozavă!

–       Ce idee ţi-a venit, Tiţa? o întrebă, mirat, lupul.

–       Vreau să vă mulţumesc, ţie şi lupuşorilor, pentru că m-aţi ajutat să îmi găsesc rochiţa.

–       Dar ne-ai mulţumit deja, Tiţa!

–       Dar nu e de ajuns! Ce-ar fi să vin cu voi acasă şi să vă fac ceva bun?

 

Lupuşorii deja ţopăiau de bucurie.

–       Ce vrei să ne faci, Tiţa? Ce, ce, ce?

–       Păi… ia să vedem… ce plăcintă vă place vouă cel mai mult? îi întrebă veveriţa.

–       Plăcintă cu dovleaaaaaaaaac!!! ţipară lupuşorii, în culmea fericirii. Tiţa, vrei să ne faci plăcintă cu dovleac?

–       Sigur că da! zice Tiţa, foarte încântată. Dar, pentru asta, am nevoie de ajutor. Ce ziceţi, o invităm şi pe prietena mea, bufniţa Bubu, ca să ne ajute?

–       Cum să nu? Mergem chiar acum să o chemăm şi pe ea, spuse lupul. Şi plecară toţi spre copacul în care locuia Tiţa veveriţa – căci bufniţa Bubu era vecină cu ea!

 

Ajunşi acolo, au bătut uşor la uşă: „cioc, cioc, cioc!”. Bufniţa le răspunse:

–       Cine e?

–       Suntem noi, Tiţa veveriţa, Kuki, Luki, Muki şi lupul!

–       Poftiţi înăuntru! Ce mult mă bucur că vă văd! a zis Bubu, deschizându-le uşa oaspeţilor ei.

–       Bună, Bubu! o salutară lupuşorii, în cor. Ce mai faci?

–       Uite, citeam o carte cu poveşti, zise Bubu. Mă bucur că aţi venit pe la mine.

–       De fapt, zise lupul, noi am venit ca să te invităm la noi, în căsuţa noastră cea galbenă, de la marginea pădurii. Tiţa veveriţa vrea să facă plăcintă cu dovleac şi ne-ar plăcea să vii şi tu cu noi.

–       Cu mare plăcere, zise bufniţa, fericită. Hai să mergem!

 

Şi plecară toţi spre căsuţa cea galbenă şi curată din marginea pădurii: lupul, cei trei puiuţi, Kuki, Luki şi Muki, împreună cu cele două prietene, Tiţa veveriţa şi bufniţa Bubu. Imediat după ce au ajuns, Tiţa şi Bubu au intrat în bucătărie.

–       Lupule, te rugăm pe tine să pregăteşti dovleacul! spuse Tiţa.

–       Bine, Tiţa, chiar acum merg în grădină şi o să-l aduc pe cel mai frumos! a zis lupul.

–       O să mai avem nevoie de făină şi de zahăr! îl anunţă Bubu.

–       Şi de vreo două ouă! adăugă Tiţa. Şi… oare ai lapte? şi ulei?

–       Stai liniştită, draga mea prietenă! Am de toate! îi spuse lupul.

–       Ce bine! Abia aştept să facem plăcinta!

 

Lupul a adus un dovleac frumos din grădină, l-a tăiat şi l-a pregătit pentru plăcintă. Între timp, cele două prietene au început să facă aluatul… au pus făină, au pus lapte, ouă, de toate! Au amestecat bine-bine, iar după asta au început să frământe. Au întins foile de aluat, cu mare atenţie.

–       Lupule, te rog să ne aduci o tavă! l-a rugat Tiţa pe lup.

–       Imediat, Tiţa! Uite, asta e tava în care fac eu plăcinte de obicei.

–       E minunată! exclamă veveriţa, foarte veselă. Acum o să punem prima foaie de aluat, iar tu o să aduci umplutura de dovleac. Deasupra punem restul de aluat şi o băgăm în cuptor!

Şi aşa au făcut. După vreo jumătate de oră, bucătăria se umpluse de un miros foarte apetisant. Lupuşorii dădeau târcoale şi tot întrebau: „Când e gata plăcinta?!”. Au scos-o din cuptor şi au lăsat-o un pic la răcit.

 

Micii prieteni s-au aşezat în grădină, la măsuţa de sub cireş. Povesteau, cântau şi beau ceai. Abia aşteptau să se răcească plăcinta! În sfârşit, Tiţa veveriţa a adus câteva bucăţi, pe o farfurie.

–       Mmmmmm… e delicioasă! exclamară lupuşorii. E cea mai bună plăcintă pe care am mâncat-o!

–       Într-adevăr! A ieşit o plăcintă minunată! zise şi lupul.

–       Asta pentru că am muncit cu toţii să o facem! zise Bubu, foarte bucuroasă.

–       Eu mă duc să mai aduc nişte plăcintă! spuse Tiţa.

Până seara, deja mâncaseră toată plăcinta. Erau tot în grădină şi erau la fel de veseli. Lupuşorii cântau, apoi i-au chemat pe toţi să se prindă în horă… şi au dansat cu toţii, cântând „Alunelu, alunelu, hai la joc! Să ne fie, să ne fie cu noroc!”.

Ce zi frumoasă au petrecut micuţii prieteni, în pădure!

 

PAM-PAM!


Alte aventuri cu cei trei lupuşori

Nu există destule poveşti pe lumea asta pentru minunatele mele, aşa că… am mai scris una 🙂 Tot pentru colecţia noastră cu poveşti speciale!

__________________________________________________________

Cei trei lupuşori şi Tiţa Veveriţa

Lupul cel bătrân şi drăguţ se trezise dis-de-dimineaţă, chiar dacă era duminică. Voia să le facă ceva bun puiuţilor, pentru când se trezeau. Ce voia să le facă? Clătite, bineînţeles! Erau preferatele lor… Le-a pregătit şi suc proaspăt de măr şi morcov, în păhărelele lor colorate – Kuki avea unul galben, Muki avea unul mov, iar Luki unul verde.

Imediat, lupul şi-a auzit puiuţii chicotind, în camera lui. Aşa făceau în fiecare duminică: după ce se trezeau, fugeau din pătuţurile lor în patul lui, care era mare şi moale. El a luat farfuria cu clătite şi paharele cu suc şi s-a dus la ei.

–       Bună dimineaţa, dragii mei! Aţi dormit bine? i-a întrebat lupul.

–       Bună dimineaţa!!!! au răspuns ei, în cor.

–       Am dormit foarte bine! a zis Kuki, cuibărindu-se în pat.

–       Foooaaaaaarte bine! a zis şi Luki, căscând.

–       Am visat frumos, cu fluturaşi! spuse şi Muki.

–       Uite ce v-am adus! zise lupul. Clătite calde cu dulceaţă şi suc!

–       Iupiiiiiiiiii!!!! s-au bucurat lupuşorii. Ce bun! Papa buuuuuuun!!!

Pe când se înfruptau ei din clătite, sună telefonul. Lupul s-a dus să răspundă.

–       Alo!

–       Bună, lupule, se auzi în telefon. Sunt Tiţa…

–       Bună, Tiţa veveriţa! Ce faci?

–       Uite, sunt tare supărată… vreau să ies la plimbare şi nu îmi găsesc rochiţa!

–       Cum aşa, draga mea prietenă?

–       Nu ştiu… te rog, dragă lupule, vino cu puiuţii tăi, să mă ajutaţi să o caut!

–       Bine, Tiţa, venim imediat, nu mai plânge!

Lupul le-a povestit lui Kuki, Muki şi Luki ce a vorbit cu veveriţa Tiţa la telefon, apoi s-au îmbrăcat repede şi au pornit spre căsuţa ei. Veveriţa stătea într-un copac mare şi bătrân, într-o scorbură aranjată cochet. Au bătut la uşă şi au aşteptat să le deschidă.

–       Cioc! Cioc!

–       Da! Cine e?

–       Suntem noi, Kuki, Luki şi Muki şi lupul!

–       Bine aţi venit! zise Tiţa. Ce mult mă bucur că vă văd! Haideţi înăuntru!

–       Bună, Tiţa! Am venit să te ajutăm să îţi găseşti rochiţa!

–       Vă mulţumesc tare mult… e rochiţa mea preferată, e cea roşie cu buline! a spus Tiţa, suspinând.

–       Hai, nu mai plânge, o s-o găsim noi!

Cu toţii au început să caute rochiţa. Veveriţa căutase deja prin dulap, lupul se uita prin bucătărie, iar puiuţii au ieşit afară, în faţa căsuţei. Se uitau de jur împrejur şi se gândeau de unde să înceapă. Când colo… ce să vezi?! Rochiţa cea roşie cu buline albe era atârnată la uscat, pe o creangă a copacului! Cei trei lupuşori au fugit repede în casă şi i-au spus veveriţei ce văzuseră.

Cât de fericită a fost veveriţa! Nu mai ştia cum că le mulţumească celor trei lupuşori. Dar îi era şi puţin ruşine, pentru că a plâns atâta şi i-a mai chemat şi pe prieteni în ajutor!

–       Lasă, Tiţa! a zis lupul. Bine că ai găsit-o! Noi te ajutăm oricând, doar de-asta suntem prieteni!

–       Vă mulţumesc foarte mult! a zis veveriţa, emoţionată. Sunteţi cei mai buni prieteni ai mei! Haideţi să vă dau nişte prăjituri, măcar!

Lupuşorii deja se lingeau pe botic… tare le mai plăceau prăjiturile! Şi ştiau că Tiţa face prăjituri bune, cu multă ciocolată… După ce s-au îndopat şi cu bunătăţile veveriţei, au băut câte un ceai şi au ieşit afară, la plimbare. Era o zi tare frumoasă, cu soare, numai bună de ieşit cu prietenii la plimbare!


Cântau şi râdeau pe drum, alergând prin iarbă. Şi au scris chiar şi o poezie, ca să nu uite ziua aceasta frumoasă, pe care au petrecut-o cu Tiţa veveriţa!

Rochiţa veveriţei

Coana Tiţa veveriţa

vrea să meargă la plimbare.

Dar unde o fi rochiţa?

Unde o fi pus-o, oare?

Tare tristă-i veveriţa

plânge tare, nu mai tace!

se tot plimbă-ncolo-ncoace…

nu are ce să îmbrace!

Oare unde e rochiţa?

Vin puiuţii s-o ajute!

Kuki, Luki şi cu Muki

şi cu lupul cel bătrân

au venit cât pot de iute.

Toţi se pun pe căutat.

Pentru Tiţa veveriţa.

Şi ghici unde e rochiţa…

era pusă la uscat!

Râde încurcată Tiţa…

ce-aiurită-i veveriţa!

a uitat deja că aseară

şi-a spălat chiar ea rochiţa!

Zice Tiţa veveriţa:

„Mulţumesc, dragii mei prieteni!

şi… scuze de-ncurcătură!

eu mă bucur c-aţi venit…

nu vreţi nişte prăjitură?”

Râd şi cântă micii prieteni

„Alunelul, hai la joc!”

ce frumos e-afară! soare…

Hai cu toţii la plimbare!

PAM-PAM!

Georgia – 30, Emma – 8

„Scorul” se referă la luni – ieri, Georgia a împlinit 30 de luni (doi ani şi jumătate), iar astăzi o sărbătorim pe Emma, care împlineşte 8 luni.

Au fost 8 luni destul de năvalnice pe alocuri, dar de acum cred că va fi tot mai frumos, cu cele două fetiţe ale mele. De-acum sunt mai mari şi s-au ataşat foarte mult una de cealaltă, se joacă împreună şi se bucură când se întâlnesc dimineaţa. Georgia deja se simte soră mai mare şi o pupă aşa, cu grijă, parcă o ocroteşte. Mă anunţă imediat cum plânge, chiar dacă sunt şi eu lângă ele 🙂 şi a prins-o când era să cadă din pat. Îi dă jucării şi îi dă să bea din sticla ei cu apă, îi cântă şi, mai nou, vrea s-o înveţe să vorbească.

De cealaltă parte, Emma pur şi simplu îşi adoră surioara. Râde în hohote şi cu sughiţuri când o vede, mai ales că Georgia se apucă de sărit, ca s-o distreze. Se aruncă pe burtică şi pleacă după ea, dacă e la o oarecare distanţă, pe colţar. O trage de mână sau chiar îi roade piciorul 🙂 iar Georgia se amuză foarte tare pe chestia asta… se uită mirată şi mă întreabă „Emma ce face, mami?!”.

Azi-dimineaţă am rămas doar noi trei acasă, iar Georgia a vrut la baie. Am lăsat-o pe Emma în centrul de activităţi şi m-am dus cu ea. După ce am aşezat-o pe toaletă, mi-a zis, grijulie: „du-te mama la Emma, nu cadă!”. Am rămas cu gura căscată… De obicei vrea să stau lângă ea când e la baie… I-am spus că nu cade, că nu am lăsat-o pe pat. A mai stat câteva secunde, gânditoare, şi mi-a zis iar „du-te mama la Emma, nu pângă! Dodia stă ici”. M-am dus la Emma, am pus-o în pătuţ (era cam somnoroasă, e drept), după care m-am întors la înţeleapta mea cea mare şi ne-am pupat şi ne-am îmbrăţişat 🙂

La multe, multe luniţe, minunatele mamii!

Noul nostru erou: nenea doctoru’!

După ce mi-au răcit fetiţele, mă gândeam că ar trebui să-l chemăm iar pe medicul pediatru, să le vadă puţin şi să ne spună ce-i de făcut. Mi-era însă puţin teamă cu Georgia, care nu prea se lăsa consultată iarna trecută, când a fost răcită. Aşa că am început să îi povestesc despre nenea doctoru’ ăla drăguţ, care vine numai la fetiţele cuminţi şi le consultă cu stetoscopul lui. Îi spuneam că cine ştie, dacă e cuminte, poate vine şi pe la noi…

Ieri, înainte de vizită, i-am spus povestea cu cei trei puiuţi de lup, Kuki, Luki şi Muki, dar de data asta venea răciţi de la şcoală şi venea nenea doctoru’ să-i consulte. Mă asculta cu nişte ochi maaaaari, iar în final îşi dorea să vină şi la ea. S-a culcat repede, după ce i-am zis că vine numai dacă doarme Georgia şi e cuminte.

Şi a venit la fix, imediat după ce se trezise Georgia. Şi ea l-a salutat fericită, cu un „bună ziua” de-a dreptul încântător, a aşteptat până a consultat-o pe Emma, apoi a venit şi ea să o asculte cu stetoscopul (şi s-a distrat foarte tare când i-a zis nenea doctorul că a auzit o broscuţă la ea în burtică! După asta, Georgia şi-a petrecut restul zilei ridicându-şi bluza, ca să caute broasca…).

A deschis şi guriţa, frumos, mai ales după ce i-a confirmat nenea doctorul că, într-adevăr, fusese şi la cei trei lupuşori! Nu îmi venea să cred cât era de cuminte şi de cooperantă! Era tare încântată, ca şi când venise un prieten de-al ei, Raul sau Dede 🙂 I-a spus şi „veveve” şi „pa”, când a plecat… chiar şi el era uimit de atâta drăgălăşenie, nu cred că se întâlneşte prea des cu aşa copii cooperanţi, săracu!

Dar, cu ocazia asta, am contribuit şi eu cu o poveste la cărticica noastră. Şi nu cu orice poveste, ci cu acea poveste care a determinat-o pe Georgia să îl aştepte cu mare nerăbdare pe nenea doctoru!

________________________________________________________________

 

CEI TREI LUPUŞORI ŞI NENEA DOCTORU’

 

Era o zi cam mohorâtă de toamnă. Ploua mărunt, iar frunzele copacilor din pădure pluteau prin aer, duse de vânt, după care se aşezau pe jos, ca un covoraş. Lupul cel drăguţ şi gospodar se uita pe geam, aşteptându-şi lupuşorii, pe Kuki, Luki şi Muki, să vină de la şcoală. Le pregătise supă de pui, ca să le încălzească burticile când aveau să ajungă acasă, înfriguraţi. Şi chiar aşa au şi apărut, zgribuliţi, prin ploaie, sub umbreluţele lor colorate.

 

Au intrat în casă cam pleoştiţi, erau uzi şi strănutau! Lui Kuki îi curgea şi nasul, iar Luki tuşea. Lupul s-a îngrijorat. I-a schimbat repede pe toţi, le-a dat hăinuţe uscate şi moi şi i-a băgat în pat. I-a aşezat pe toţi în patul mare, sub plapumă, şi le-a dat supă şi ceai. Le-a pus desene animate la televizor şi s-a dus repede să îl sune pe nenea doctoru…

–       Alo, domnul doctor? Bună ziua, sunt lupul…

–       Bună, lupule! zise nenea doctoru. Ce mai faci? Ce-ţi fac lupuşorii?

–       Suntem destul de bine… cred că puiuţii mei au răcit puţin. Vă rog să veniţi să îi consultaţi!

–       Sigur că da, lupule! Dar, ia spune… au fost cuminţi lupuşorii tăi? Ştii că eu vin doar la copiii cuminţi!

–       Da, au fost tare cuminţi! Se joacă frumos şi mă ascultă, papă tot din farfurie şi nu îşi împrăştie jucăriile.

–       Bine, lupule! Atunci vin imediat.

 

N-a trecut mult timp şi nenea doctorul a bătut la uşă, „cioc! cioc! cioc!”. Lupul a întrebat: „cine e?”, iar după ce l-a auzit pe nenea doctorul, s-a dus să-i deschidă uşa. Lupuşorii îl aşteptau cuminţi în pat şi erau tare nerăbdători să îi consulte cu stetoscopul!

Nenea doctorul a intrat în camera lor şi le-a zis:

–       Bună, lupuşorilor! Ce faceţi? Cum vă simţiţi?

–       Bună ziua, nenea doctoru! i-au răspuns ei, în cor.

–       Eu tuşesc… i-a zis Luki.

–       Eu strănut… i-a spus Muki.

–       Şi mie îmi curge nasul! a zis şi Kuki.

–       Haideţi să vă consult cu stetoscopul! i-a chemat nenea doctorul.

 

Şi i-a consultat pe toţi, pe rând. Le ridica puţin bluziţa, punea stetoscopul pe spatele lupuşorilor şi asculta foarte atent. După asta, le-a cerut să deschidă şi guriţele, să spună „aaaaaaa”, ca să vadă dacă nu au gâtul roşu. Puiuţii au fost foarte cuminţi, iar nenea doctorul i-a consultat repede pe toţi. La sfârşit, i-a scris lupului o reţetă, ca să ştie ce medicamente să le dea, să se facă bine.

–       Trebuie să le dai în guriţă medicamentele astea, de trei ori pe zi! i-a spus nenea doctorul lupului. Şi să nu-i laşi să meargă la şcoală bolnavi, pentru că se pot îmbolnăvi şi alţi copii de la ei. Mâine o să vin din nou să văd ce faceţi.

–       Bine, nenea doctorule! Mulţumim tare mult! I-a zis lupul. La revedere!

–       Cu mare plăcere, lupule, a răspuns doctorul. La revedere!

 

După ce a plecat nenea doctorul, lupul le-a dat să pape puiuţilor, le-a dat medicamentele şi i-a pus la culcare. Le-a spus câteva poveşti, apoi le-a cântat „Du-mă acasă, măi tramvai!”… iar lupuşorii au adormit, fericiţi.

A doua zi, deja se simţeau mult mai bine. Nu mai tuşeau şi nu le mai curgea nasul, dar au luat medicamentele, aşa cum le spusese nenea doctorul. Au ieşit puţin şi afară, la aer, în curte, apoi au păpat supă bună de pui şi s-au culcat. Îl aşteptau pe nenea doctorul să vină, mai spre seară, şi voiau să îi arate că ei sunt cei mai cuminţi lupuşori.

Pam-pam!

_________________________________________________


 

Duminică relaxantă. Cine-ar fi crezut…

A venit toamna, iar fetiţele noastre au răcit… Georgia a luat de la tati, iar micuţa Emma de la Georgia (din cauza excesului de pupici, cu siguranţă… nu putem să o împiedicăm pe Georgi să o pupe de o mie de ori pe zi pe surioară) :). Zvăpăiata cea mare şi-a revenit repede, dar mititica s-a dus iar spre bronşiolita cea rea, care a mai chinuit-o şi când era chiar micuţă, la şase săptămâni. Vineri spre sâmbătă am avut o noapte foarte grea, nu prea putea să respire şi a fost tare agitată. Până la urmă am adormit şi eu la ea în cameră, ca să nu mă mai plimb. Dar asta se întâmpla spre dimineaţă…

Ieri l-am chemat pe „nenea doctoru” la noi şi se pare că a venit chiar la timp. Deocamdată, nu îi dăm antibiotice, dar facem de ieri aerosoli şi luăm Panadol în continuare.

Respira destul de rău şi aseară, aşa că mă aşteptam la o nouă noapte albă… M-am tot plimbat la ea, să văd cum respiră, iar ea dormea dusă! Se făcuse 1 jumate şi ea nu dădea semne că s-ar trezi… iar în cameră era un miros pestilenţial 😀 N-am putut să o las să doarmă aşa, deci am trezit-o, am schimbat-o, i-am dat iar Panadol şi am mai făcut o tură de aerosoli. După asta, am dormit toţi liniştiţi până dimineaţa, după 9 jumate, când ne-a trezit Georgia, plină de energie care dădea pe dinafară şi trebuia exprimată.

S-a trezit şi Emma foarte liniştită, încă nu e respiraţia chiar cum trebuie, dar suntem pe drumul cel bun. Am stat toate trei în patul mare, pe care nu l-am făcut nici până la ora asta 😀 (e aproape ora 13!!!!), ne-am jucat şi ne-am răsfăţat. Am băut cafea, respectiv suc, apoi bebelina şi-a păpat fructele şi s-a culcat la loc (după încă o repriză de aerosoli). Noi şi cu Georgia ne-am dus la masă – micul dejun s-a transformat în brunch :), iar acum ne uităm la desene şi ne jucăm, relativ odihniţi şi relaxaţi. Ascultăm „Easy” de la Faith No More şi ne gândim cum am putea să-i mulţumim lui nenea doctoru’ ăsta al nostru (Flaviu Cătinaş), care a fost super şi de data asta… A venit cât a putut de repede ieri, apoi a venit din nou seara şi ne-a adus el aparat de aerosoli! Sperăm ca şi el să aibă parte de o duminică frumoasă, cu băieţelul lui, fără prea mulţi copilaşi răciţi care să îl cheme la ei.

Nu în ultimul rând, astăzi o sărbătorim pe minunata Georgia… care împlineşte doi ani şi jumătate! La mulţi ani, iubiţică şi scumpică! Şi (cum zicea Brătescu-Voineşti) să asculţi de mămica! 🙂

Pui cu mămăligă şi usturoi

Pentru ca duminica să fie chiar perfectă, avem nevoie şi de o reţetă care să devină tradiţională în familie… cum ar fi puiul prăjit, cu mămăligă şi mujdei de usturoi. Reţeta vine din copilăria lui tati, de la mătuşa lui, Maricica, mai exact. Noi am putea să o adoptăm, am mai făcut-o aşa, duminica, şi am savurat-o împreună.

Georgia s-a apucat de mâncat chiar înainte să termin mămăliguţa, iar în final înmuia bucăţi de pui în mujdei şi se lingea pe bot, zicând „mmmm, ce bun e, mama! foarte bun!”. Nu ştiu de unde are asta, cred că o fi auzit-o la televizor sau undeva, că doar noi am zice „ce bun îi” 🙂 Şi zice aşa, cumva alintat, teatral…

Reţeta e foarte simplă: puiul se condimentează şi se pune la cuptor, în tava unsă cu ulei, la foc mic (noi folosim doar pulpe). Mămăliguţa ştie toată lumea cum se face, nouă ne place un pic mai moale de data asta. Cât despre mujdei… eu zdrobesc usturoiul, pun sare şi un pic de muştar, după care frec puţin cu ulei, ca la maioneză. Şi pun ulei până mi se pare că s-a înmulţit destul, după care pun smântână sau iaurt – îi ia un pic din iuţeală şi nici nu te doare stomacul.

Şi uite aşa se nasc amintirile unor duminici cu aromă de pui la cuptor şi usturoi (unde mai pui că usturoiul e bun pentru imunitate!)… Mi-ar plăcea ca Georgia să aibă asemenea amintiri când va fi mare, să se gândească atunci cu drag la duminicile noastre în familie şi să spună „mmm, ce bun era puiul ăla!” 🙂