Din perlele Georgiei (Despre Emma)

Mai nou, îi spune „Emma cea micuţă”. Ne anunţă câteodată că „Emma e mică” şi nu poate să facă anumite chestii, dar ne asigură, apoi că va „creşte şi ea mare”! Între timp, s-au obişnuit una cu cealaltă şi fiecare îşi joacă perfect rolul de surioară mai mică sau mai mare. Georgia a devenit chiar protectoare… aşa că azi, când am certat-o pe Emma pentru că mi-a scos cablul de net, ce mi-a fost dat să aud?! „Mai termină şi tu mami cu fiţele astea! Emma e foarte mică, mami, nu o mai supăra!”. Fără comentarii…

Pe de altă parte, o cam deranjează când face puzzle, pentru că merge peste ea şi îi împrăştie piesele, ba le mai şi bagă în gură. Aşa că mă cheamă şi îmi spune: „Mami, ia bebele mic de aici, că nu pot să fac puzzle, mami! Ia bebele mic, că îmi mănâncă puzzle-ul!”

Şi totuşi… seara, după baie, când am băgat-o în prosop pe cea mică, Georgia o admira şi a exclamat, absolut spontan: „Emma e cel mai frumos picoco din lume”!

Pam-pam!

 

Anunțuri

Tort minunat de ciocolată

Nu am avut neapărat ceva de sărbătorit… în sensul obişnuit al cuvântului. Dar am hotărât să sărbătorim, totuşi – Georgia a împlinit doi ani şi şapte luni, Emma a împlinit 9 luni, blogul a împlinit un an, suntem toţi împreună şi de ce să nu sărbătorim, plus că era sâmbătă, deci nu eram ocupată cu ştirile 🙂 Uite câte motive ca să faci un tort de ciocolată! Pe de altă parte, pentru un tort de ciocolată nici nu ai nevoie de motive…

M-au apucat talentele culinare şi am căutat pe net după reţete. Nu am găsit niciuna care să se ridice la standardele mele 😀 Aşa că le-am combinat, mi-am făcut eu o idee despre ce ingrediente trebuie să folosesc, ce cantităţi, iar restul… am improvizat, că de obicei asta fac, imaginându-mi că aşa e cel mai bine, cum fac eu.

Am folosit aşa: 500 g ciocolată de menaj (unii recomandă amăruie, dar m-am gândit că nu le va plăcea fetiţelor), 150 g de unt, 6 ouă, 250 g de zahăr, 100 g făină, un pliculeţ de praf de copt (pe care l-am stins cu o linguriţă de oţet), vreo două plicuri de zahăr vanilinat şi 250 ml frişcă lichidă (respectiv smântână de-aia subţire, lichidă).

În prima fază, am topit la foc mic 250 de g de ciocolată (tăiată în bucăţi) cu untul, după care am lăsat să se răcească. Am separat ouăle – albuşurile le-am bătut cu 50 g de zahăr şi încă un plic de d-ăla vanilinat (ce urăsc cuvântul ăsta, nu putea să rămână „vanilat”?); gălbenuşurile le-am frecat bine cu restul de zahăr şi cu un plic de zahăr vanilinat, până n-au mai rămas deloc cristale, s-a făcut ca un fel de spumă. Am adăugat praful de copt (stins cu oţet), compoziţia de ciocolată şi, încet, făina. Am încorporat apoi, ca gospodinele, albuşurile bătute spumă – aşa, cu grijă, „prin răsturnare” 🙂 Am tapetat cratiţa cu hârtie de copt şi am pus compoziţia la cuptor (încălzit în prealabil). Am lăsat tortul la cuptor circa o oră, la foc mic.

După ce l-am scos şi m-am asigurat că e bine, am făcut glazura – 250 g de ciocolată, topită pe foc mic în cratiţă, dar de data asta cu frişca lichidă. Am amestecat bine şi am lăsat un pic să se răcească – pe măsură ce se răceşte, se şi îngroaşă. Am pus glazura pe tort şi am ornat cu chestiuţe de-alea simpatice, care îi plac Georgiei 🙂

Evident că Georgia a făcut nişte ochi maaari când s-a trezit şi a venit în bucătărie şi a văzut tortul. I-am pus şi o lumânare şi am lăsat-o să sufle de câte ori a vrut, e distracţia ei preferată. Ea, drăguţa, ar fi vrut şi să cânte „la mulţi ani!”, dar nu ştia cui 🙂 Am pus apoi tortuleţul şi în faţa Emmei, că doar era şi al ei, iar ea ar fi vrut să îl înghită cu totul 🙂 A scos limbuţa să-l lingă, apoi şi-a înfipt boticul în el… A primit şi ea un pic să guste, mai mult din blat, că e cam micuţă!

Eu zic că a ieşit destul de bine, pentru o reţetă „combinată” de mine pentru prima dată, e foarte bun şi foarte dulce, perfect pentru amatorii de ciocolată. Mie cel mai mult mi-a plăcut că este uşor de făcut şi nu mi-a luat mult timp – aspect esenţial pentru mine, care nu am nici timp, nici răbdare, sinceră să fiu. Rezultatul a fost peste aşteptările mele, asta e sigur. L-am testat şi pe Dana şi Dede, iar feedback-ul a fost pozitiv. Iar la Georgia&tati a fost atât de pozitiv, încât cred că voi fi nevoită să repet „isprava” cât de curând… de-aia m-am şi grăbit să scriu undeva cum l-am făcut, ca să nu uit ce improvizaţii am făcut.

Poftă bună! 🙂

De ce există blogul ăsta?

Astăzi se împlineşte un an de când am început să scriu pe blog. Am publicat peste 300 de articole şi văd că sunt peste 350 de comentarii. Am trecut aici tot felul de întâmplări, mai mult sau mai puţin haioase, ca într-un jurnal, am pus la păstrare poze şi filmuleţe, am scris poveşti special pentru fetiţele mele (sper că o să le pot strânge la un moment dat într-o carte).

Poate că pare ciudat, dar mi-am făcut şi prieteni noi de când sunt „blogger” – Cojocarii şi Măriuca lor, Guguluful Ayan şi mămica lui, Cati şi frumuşica de Alesia, sunt doar trei exemple. Îi vizităm şi ei ne vizitează şi parcă suntem prieteni de când lumea…

A trecut un an şi mă bucur că nu a trecut degeaba, simt că am făcut într-adevăr ceva – şi nu mă refer neapărat la blog 🙂

La început era doar Georgia, apoi a venit pe lume Emma şi totul a devenit şi mai interesant (acasă şi pe blog). Am revăzut puţin şi paginile de prezentare a blogului, cu ocazia asta. Aşa… de ce există blogul ăsta?!

UPDATE – 27 noiembrie 2010, la un an de când am înfiinţat blogul…

A venit între timp şi surioara, acum sunt două minunăţii aici lângă noi. E greu şi câteodată abia aşteptăm seara, să se culce amândouă… iar după ce se culcă, mi se face dor de ele 🙂 Abia aştept să le strâng în braţe dimineaţa, să aud ce „perluţe” mai scoate Georgia din guriţă, să văd ce a mai învăţat Emma – pentru că amândouă ne surprind în fiecare zi, pentru că par să înveţe lucruri noi de la o oră la alta, de la o zi la alta şi cresc sub ochii noştri, iar noi nu putem decât să le ajutăm să înţeleagă mai bine lumea în care cresc.

Mă bucur tare mult că am făcut blogul ăsta şi sper să îl pot ţine în continuare, pentru că îmi place să privesc din când în când înapoi, doar ca să îmi dau seama cât de multe lucruri am realizat cu fetiţele mele şi datorită lor. Ele sunt tot ce am mai drag pe lume – ce cuvinte mici şi obişnuite, dar ce mult înseamnă.

Mi-ar plăcea să reziste blogul ăsta încă vreo 18-20 de ani, iar ele să citească frânturi din viaţa lor, să revadă momente dragi sau să vadă chestii pe care nu şi le aminteau. Să râdă împreună citind sau uitându-se la poze şi poate să fie un pic jenate de unele faze pe care eu le-am făcut publice 🙂 Oricum, sper să se bucure de amintirile strânse aici şi să înţeleagă cât de mult le iubim – la urma urmei, ăsta a fost scopul înfiinţării blogului „Fetiţele minunate” – iniţial intitulat doar „Minunata Georgia”, pe vremea când Emma nu venise încă pe lume. Deci, pentru asta există blogul ăsta – pentru amintiri şi pentru fetiţele mele minunate.

Special pentru ocazia asta, am pregătit şi un slide cu fetiţele mele minunate:

Clujul meu drag (II) Prima ninsoare

Astăzi de dimineaţă (a se citi: la ora 10) am avut o mare surpriză când ne-am trezit – totul era acoperit cu zăpadă! Nu-mi venea să cred şi abia aşteptam să se trezească şi Georgia, ca să-i arăt zăpada. Bineînţeles că a fost încântată, a ridicat-o tati la geam, iar noi ne aminteam de iarna trecută, când zicea „panana”, şi nu „zăpadă”, curat, cum zice acum. Câteodată ne e dor de cuvintele alea…

Din păcate, s-a topit destul de repede pe-aici pe lângă blocul nostru, dar aşteptăm să vină ninsorile  alea adevărate, să le scoatem pe fetiţe prin troiene! Ar fi minunată o iarnă aşa cum a fost cea de anul trecut, cu muuuuuultă zăpadă.

Până atunci, am adunat nişte poze cu Clujul nins de prin presa locală:

Moş Nicolae pentru bunici

Nu e vorba despre bunicii noştri, ci de bunicii… nimănui. Nişte bunici care îşi trăiesc ultimele luni, poate chiar ultimele zile, într-un centru de bătrâni, uitaţi de lume, având alocaţi 9 lei pe zi pentru hrană. Ştiu că e mai mult decât au alţii, că sunt şi persoane care trăiesc şi cu mai puţin, undeva prin satele României sau în vârf de munte şi nu ştiu ce-i ăla Moş Nicolae sau Moş Crăciun. Dar măcar pe ăştia de lângă noi să îi ajutăm puţin.

Ioana şi Bogdan se ocupă în fiecare an de chestii de-astea drăguţe şi ne bucurăm când ne trimit mailuri de-astea „mobilizatoare”. Ne bucurăm pentru că noi nu am avea timp să facem asemenea acţiuni, dar putem măcar să îi susţinem. De la ei am aflat anul trecut şi de Shoe Box (o să detaliez într-un alt articol), iar anul acesta au avut ideea cu bătrânii.

Am avut şi eu ocazia să văd cum trăiesc oamenii ăştia, am fost în vizită la ei la nişte alegeri, am făcut un reportaj cu urna mobilă. Nu pot să spun că trăiesc în condiţii mizere, e decent acolo, dar de ce să nu le facem o bucurie, dacă putem?

Reproduc mai jos, în întregime, scrisoarea de la Ioana. Dacă vreţi să contribuiţi, contactaţi-mă direct.

____________________________________________________

Salut,

Va propunem tuturor sa ne implicam intr-o mica actiune de binefacere, adresata batraneilor de la Centrului de Ingrijire si Asistenta Varstnici Cluj (institutie de stat), de pe str. 21 decembrie 1989 nr.138.

In acest centru traiesc 110 oameni, barbati si femei,  sanatosi sau bolnavi, inca in putere sau neputinciosi, veseli si vorbareti sau tristi si resemnati; ce au in comun – e faptul ca sunt singuri, isi cara in spate neputintele in lipsa sprijinului si a caldurii din sanul familiei. Din pacate, nu cred ca mai e necesara pentru cineva o descriere amanuntita a felului in care acesti oameni isi petrec batranetile. Administratoarea centrului mi-a spus ca bugetul zilnic alocat hranei este de 9 lei (!) / persoana; in aceasta suma trebuie sa se incadreze cu 3 mese/zi.

Nu putem face mare lucru pentru ei. Cei care aveti bunici stiti cat e de greu sa te decizi ce cadou sa le faci de ziua lor : haine nu au nevoie, se descurca cu ce au; cosmetice nu prea folosesc; carti, i-a cam lasat vederea…
Cel mai bun cadou e o vorba buna, o nota mare luata de nepoti la scoala si, poate, un desert, ceva bun, un fruct sau o ciocolata.

Bogdan si cu mine am mai fost o data la Centru, in luna aprilie. Le-am impartit pachetele cu cateva bunatati si am schimbat cateva vorbe cu cei dornici sa povesteasca.

Iata ce va propunem acum, mai precis: sambata, 4 decembrie 2010, ora 14,30, sa mergem in vizita cateva minute – o jumatate de ora, sa le daruim cateva dulciuri si sa schimbam cateva vorbe cu ei. Va asigur ca un gest asa mic din partea noastra e extrem de benefic pentru ei si o emotie pozitiva, in cele din urma, pentru noi.

Implicarea se poate face pe 2 directii :

1. FINANCIAR : am calculat un buget minim de 5 lei / bunic, in care intra 1-2 banane, 1 portocala, 1 baton mic de ciocolata; pachetelele trebuie sa fie la fel pentru toti, deci bugetul total minim pentru cei 110 bunici este de 550 lei; daca reusim sa strangem  mai multi bani, suplimentam pachetelul cu alte bunatati :un iaurt cu fructe, biscuiti etc;

2. FOARTE IMPORTANT ! PRIN PREZENTA EFECTIVA !; ar fi extraordinar sa fim cat mai multi acolo sambata, in felul acesta am putea sa le acordam mai multa atentie celor care au atata nevoie; e un aspect important, pentru ca asta face diferenta : daca am preda pachetele la administratie si ei le-ar impartati mai departe, impactul emotional ar fi ZERO (practic, o zi obisnuita cu ceva mancare in plus); bucuria mare vine din faptul ca cineva se gandeste la ei, lucrul care le lipseste cel mai mult !

Noi ne-am propus sa implicam aprox 50 de prieteni in acest demers. Asta ar insemna o donatie medie de 10 lei / persoana, adica 2 bunici mai fericiti. Fiecare dintre voi puteti decide sa contribuiti intr-o masura mai mica sau mai mare.

Asadar, cei care doriti sa va implicati intr-una sau ambele directii prezentate mai sus, va rugam sa ne trimiteti un mail raspuns, pana duminica 28 noiembrie 2010, in care sa specificati suma donata si sa confirmati sau infirmati prezenta voastra la Centru. Nu uitati ! Prezenta face diferenta ! Dupa primirea raspunsurilor voastre va vom contacta sa stabilim impreuna modalitatea in care vom strange sumele donate.

Bogdan si cu mine ne vom ocupa de cumparaturi si pregatirea pachetelor. Am vorbit deja la Centru si ne-am anuntat prezenta pe data de 4 decembrie 2010 (sambata) ora 14,30.

Va multumim si speram sa participati in numar cat mai mare,
Ioana si Bogdan

Emma la 9 luni

Scriu acest post la ora 2 noaptea, pentru că Emmelina noastră nu are chef de somn. Îi iese al patrulea dinţişor şi cred că vrea să sărbătorim evenimentul împreună: e în patul nostru, ne escaladează pernele şi plapuma, râde în hohote, se rostogoleşte, fuge după telecomandă (în patru lăbuţe, are o viteză…) şi ne schimbă canalele. Roade tetina de la sticla cu ceai, îl muşcă pe tati de degetele de la picioare, scrâşneşte din dinţi şi râde iarăşi.

„Sigur nu i-ai dat cafea?” întreabă disperat tăticul, în timp ce îşi priveşte odorul „săltând” ca o căpriţă peste perne. Şi râzând în hohote de-alea drăguţe. Acum a băgat-o sub pilotă şi ea tot râde, şi de acolo. Doar se joacă „cucu bau”!

Rezumat, Emma la nouă luni:

– e o bebelină tare haioasă, râde cu toată fiinţa ei mică, râde aşa de frumos, că ne face şi pe noi să râdem, indiferent cât de obosiţi sau stresaţi suntem.

– ştie să aplaude şi face chestia asta cu maximă încântare, mai ales dacă ne apucăm şi noi să batem din palme şi să strigăm „bravooo”.

– ştie să bea cu paiul – aşa bea suc de portocale, dimineaţa

– o adoră pe Georgia şi îi place la nebunie să se joace cu ea, chiar dacă uneori e bruscată sau împinsă (cu dragoste frăţească, desigur, şi fără rea intenţie)

– a început să ne imite sunetele – dacă zicem noi „au”, imediat o auzi şi pe ea… Şi îi place să ne facă să zicem „au”, adică să ne ciupească sau să ne tragă de toate cele.

– zice şi „tata” şi „mama” şi „da da da”, dar şi alte semi-cuvinte şi sunete.

– jocul ei preferat e „cucu bau”, deja se ascunde singură după perdea, de exemplu, şi râde când se descoperă tot ea.

– se ridică în genunchi şi chiar în picioare, stă singură în picioare, sprijinită de ceva, şi ar face orice ca să ajungă la telecomandă – obiectul ei preferat din toată lumea (aia gri de tv, nu se uită la alea negre, de la dvd player sau altele)!

– e o bebelină minunată, tonică şi veselă, o bucurie de fetiţă, care ne umple casa de râs şi voie bună din primul minut în care deschide ochii dimineaţa (a se citi la 10-11 dimineaţa). Tot râzând ne dă de ştire şi că s-a trezit…

– activitatea ei preferată este… mâncatul. Cred că ar putea să mănânce încontinuu, dacă i-am pune ceva în mânuţă. Cel mai mult îi place cărniţa, pe care o mestecă bine şi conştiincios. Pe locul doi este pâinea, iar pe trei soldăţeii cu pâine moale şi brânzică. Deci, tot pâinea, cum ar veni. Cu toate astea, nu se prea vede la siluetă: e la fel de suplă, chiar dacă prezintă ceva bulănaşe, nu e deloc rotofeie. Sper să-şi menţină metabolismul ăsta şi când va fi mare 😀

– i-au ieşit patru dinţi până acum, dar nu a făcut urât şi nici nu ne-a ţinut treji nopţile – asta de acum nu se pune, că au fost doar două ore şi, în plus, a fost aniversare, nu a plâns, doar a râs şi a chiţăit, ceea ce m-a dus spre concluzia că voia doar să sărbătorească cele nouă luni cu noi 🙂 Aşadar, e o fetiţă cuminte.

– e o frumuşică blonduţă cu ochi albaştri şi pielea perfectă şi o adorăm toţi trei!

La mulţi ani şi multe luniţe, Emma poema, ne dorim cât mai multe zile şi nopţi petrecute cu tine, iar tu să fii la fel de veselă şi bine dispusă cum ai fost în noaptea asta!

Pizzeria „la Georgia” :)

Aşa putea să se intituleze bucătăria noastră, ieri după-amiază. Ne-am hotărât să facem pizza şi deja nu se mai poate face nimic fără Georgia… a început să se agite, când m-a văzut cu făina, striga că vrea şi ea să facă „plăcintă cu dovleac”, repede, să-i dăm şorţul, făină, zahăr! I-am spus că nu facem plăcintă, ci pizza, iar asta i-a stârnit şi mai mult interesul.

I-am pus şorţul, dar venise cam târziu, eu deja frământam aluatul. Totuşi, a reuşit să-mi toarne ceva făină în castron, cu mare satisfacţie şi responsabilitate. După ce am lăsat aluatul să crească, s-a apucat şi ea să-şi facă deoparte „aluat”, cu făină şi muuuultă sare, le tot amesteca, până a umplut tot în jurul ei. Dar era fericită.

A fost şi mai fericită la partea cu aşezatul în tăvi – asta după ce participase din plin şi la pregătirea chestiilor de pus pe pizza: „tati, vreau salam!”, „tati, mai vreau salam”, „tati, vreau caşcaval” etc. Abia ne-a lăsat să punem aluatul în tavă, era foarte nerăbdătoare să-l „împodobească”. Până la urmă, mi-a rămas un pic de aluat şi i-am făcut şi ei damblaua: i l-am pus în tăviţa-inimioară şi am lăsat-o să pună ce vrea pe el. Mă rog, am mai luat din chestii, că ar fi arătat ca un tort, dacă lăsam tot ce pusese ea 🙂

În final, pizza ei inimioară arăta bestial, dar ea era deja sătulă, de cât gustase din toate. A mâncat doar un pic, de deasupra, şi a abandonat-o. [Emma, în schimb, a apreciat-o la adevărata valoare 😀 A fost prima ei coajă de pizza şi i-a plăcut tare mult.] Astăzi, însă, ne-a văzut pe noi că mâncăm şi ne-a furat ultimele două felii din mână! Le-a înfulecat cu poftă (una de la mine şi una de la tati, ne-a lăsat pe amândoi cu mâinile goale) şi părea foarte mulţumită. În pizzeria noastră se face o pizza delicioasă… şi plină de dragoste!

Din perlele Georgiei (de dragoste)

Georgia, la mine în braţe, într-o fază de-aia lipicioasă, seara, când ne jucăm şi ne drăgălim… Se lipeşte de mine, se uită galeş drept în ochii mei şi îmi spune: „Mami, tu eşti iubita mea!”. Eu, luată (din nou) pe nepregătite: „Ce-ai spus, Georgia?”. Ea: „Eşti iubita şi bunica mea!”.

A început ofensiva: „De ce, mami?!”

Credeam că se va întâmpla abia după ce împlineşte 3 ani, dar m-am înşelat. Credeam că mai am timp să mă pregătesc. Dar m-a lovit… În weekend a fost Emilia la noi şi m-a întrebat „tu ştii că Georgia a început să întrebe <de ce?>”? Nu, nu ştiam.

Apoi, a doua zi, Georgia zicea ceva cu „are mama două fete cucuiete”, iar eu am completat-o cu „şi frumoase şi cochete”. Iar ea întoarce nişte ochi întrebători şi mă loveşte:

– De ce cochete, mami?

– Că aşa sunt fetele! (ce era să fac, nu mă aşteptam… n-am avut un răspuns mai inteligent)

– De ce, mami?

– Că le place să se îmbrace frumos, să-şi ia mărgele, cercei… Asta înseamnă că sunt cochete.

– De ce, mami?

– Ca să fie frumoase!

– De ce, mami?

– Că aşa trebuie să fie fetele, frumoase, Georgia! (deja simţeam că mă învârt în cerc)

– De ce, mami?

– ?!?!

 

Mai târziu, am pus-o în pătuţ, pentru somnul de după-amiază. Şi tot mai voia poveşti, iar eu i-am spus „gata, acum trebuie să te culci!”.

– Dar de ce, mami?

– Ca să te odihneşti!

– De ce, mami?

– Păi, pentru că eşti obosită, nu?!

– De ce, mami?

– Că ai avut multă treabă, ai fost la plimbare, în parc, ai construit, ai făcut puzzle… iar acum trebuie să dormi, ca să poţi să te joci şi mai târziu…

– De ce, mami?

– ?!???!!!

 

Şi aşa au început dialogurile fără sfârşit şi întrebările care nu vin niciodată singure. Sper să am şi destule răspunsuri!

Un boţ de veselie

Cam aşa ar putea fi descrisă, pe scurt, fetiţa noastră cea mică. Emma împlineşte peste trei zile 9 luni şi este cel mai vesel membru al familiei, deşi e cea mai mică. Râde mereu, a început să scoată nişte hohote haioase de tot, iar de vreo două zile şi aplaudă! Asta, trebuie să recunosc, a învăţat de la surioara ei – Emma stă în premergător, iar Georgia se tot agită pe lângă ea, iar cea mică a început să o imite (chiar şi dacă tuşeşte Georgia, încearcă şi ea să facă la fel!).

Oricum, de când s-au cunoscut cele două mânuţe, nu se mai despart 🙂 Chiar şi când îi dau lăptic se apucă şi aplaudă, chiar şi când e pe trei sferturi adormită, chiar şi în toiul nopţii, oricând. Bate din palme şi râde.

Cu pofta de mâncare stă la fel de bine, papă chestii pe care nici n-aş fi îndrăznit să i le dau Georgiei, când avea ea nouă luni. Nu mai vrea nimic pasat, chiar şi banana i-o dau bucăţi, cu furculiţa. Dimineaţa papă „soldăţei” în rând cu soră-sa (doar cu brânzică), cărniţa o tai bucăţele mici şi o molfăie fericită, iar legumele le strivesc un pic cu furculiţa. Nu îi mai prea plac cerealele, nici vorbă să le mănânce mai multe seri la rând (doar aşa, din când în când, o dată i le-am dat cu cărniţă). Papă cam orice îi punem în mână şi de-asta trebuie să fim foarte atenţi la ce prinde şi ea cu mânuţa 😀 Dacă s-a băgat chiar şi la varză murată… Se pare că se descurcă foarte bine cu cei trei dinţişori (aproape patru)!