De pus pe desktop: Fotografia lunii ianuarie

Inaugurez azi o serie nouă, în care o să pun cele mai frumoase poze cu minunatele – acele poze pe care mi le pun pe desktop în fiecare lună.

Pentru luna ianuarie, avem o imagine cu cele două surioare într-un moment de linişte şi tandreţe. Deşi încă o mai bruschează câteodată şi îi smulge jucăriile din mână, Georgia îşi ocroteşte totuşi surioara mai mică, mai ales în faţa mea. Dacă o cert cumva pe Emma, sare şi îmi atrage atenţia că „e mică, mami!”. Şi e super haioasă când zice ceva despre ea şi o numeşte „aia mică”: „uite, mami, ce face aia mică!”, „vrea şi aia mică ceva”, „s-a lovit aia mică” şi aşa mai departe. Ca şi cum ea ar fi mult mai mare…

Ultima lună de… bebeluşie

[Mă văd nevoită să inventez un nou cuvânt. Adică… m-am tot gândit: copil – copilărie, adolescent – adolescenţă, tânăr – tinereţe, bătrân – bătrâneţe, bebeluş – ??? De ce nu există? Hai să-l inventăm! Bebeluşie? Bebeluşie să fie!]

Astăzi Emmelina noastră împlineşte 11 luni. Încă una şi n-o să mai avem bebe în casă 😦 Pentru că, după vârsta de un an, nu mai sunt consideraţi bebeluşi, ci copii. Din experienţa cu Georgia, ştiu că e un prag foarte important, vârsta de 1 anişor. Parcă îţi recapeţi libertatea, ca mămică (eu am şi alăptat-o pe Georgia un an şi-un pic), parcă fostul bebeluş creşte dintr-o dată, de azi pe mâine. Apoi zilele încep să zboare şi te trezeşti într-o bună zi că nu-i mai trebuie pampers, că îşi pune singură CD cu ce poveste vrea muşchii ei, că îl iubeşte pe Morocănos şi că trebuie să-i faci copie după certificatul de naştere ca s-o înscrii la grădiniţă…

Dar nu e vorba despre Georgia aici 🙂 Emma creşte şi ea ca-n poveşti şi devine tot mai activă şi mai prezentă. Îi place muzica şi dă din cap ca o rockeriţă dacă pun „Creep” de la Radiohead 🙂 Dansează şi când cântă Georgia, e veselă şi bate din pălmuţe, ştie să dea pupici, să facă „hello” cu mânuţa (mai ales în oglindă) şi are gesturi de domnişoară – mai ales când îşi duce şerveţelul la nas şi suflă cum a văzut-o pe surioara mai mare, sau când găseşte câte un pieptene şi şi-l bagă în păr, încercând să se „aranjeze”.

Papă tot ce prinde, ar păpa de dimineaţa până seara, dacă nu ar trebui şi să doarmă 🙂 Îi place tot mai mult să se joace cu surioara, chiar dacă de multe ori îi sunt smulse cu brutalitate jucăriile din mâini. Se trezeşte râzând şi o caută cu privirea în primul rând pe EA. Are mişcări tot mai sigure, se ridică în picioare fără probleme şi face câţiva paşi (ţinându-se de mobilă), dacă are un scop suficient de bun. I-am spus că mai are o lună să meargă singură, dacă vrea să-i cumpăr rochiţă şi pantofi de prinţesă pentru ziua ei… Doar prinţesele nu merg în patru lăbuţe! Are nişte minunaţi ochişori mari şi albaştri şi nişte cârlionţi blonzi de-ţi vine s-o mănânci 🙂

Zilele astea e puţin miorlăită (adică mai sensibilă decât de obicei) – cred că îi mai ies ceva dinţişori, al optulea sau al nouălea. Dar nu şi-a pierdut pofta de mâncare şi nici cheful de joacă. Şi noi tot o iubim, chiar dacă miorlăie – aşa zice Georgia, că Emma face „miau-miau”. La mulţi ani, mâţuca mică! Aşteptăm cu interes prima ta aniversare!

[P.S.: În timp ce scriam, s-a ridicat în picioare pe colţar şi s-a întins la birou într-un colţ unde nu credeam că ajunge, mi-a prins cana cu ultimele trei guri de cafea şi a reuşit să o răstoarne atât de artistic, încât s-a împrăştiat în mod uniform pe perete, pe marginea albă a colţarului, pe firele din spatele biroului şi un pic pe parchet, jos. Iar apoi mi-a smuls din mână şerveţelul cu care intenţionam să şterg şi a început să-şi „sufle nasul” în el, chicotind. Se întrevede năzdrăvana numărul doi, ce mă fac…]

______________________________________________

______________________________________________

Cum îţi face o năzdrăvană inima să bată mai tare…

Sau cum să ai parte de senzaţii tari seara, ca să dormi mai bine. Sau cât de diferite sunt emoţiile pe care ţi le poate provoca un copil sănătos (a se citi: neastâmpărat). Sau… de ce trebuie să fii foarte foarte atent unde îţi laşi lucrurile. Dar să o încep cu începutul…

Mie nu îmi plac podoabele în general. Am o chestie cu cerceii, am nici nu ştiu câte perechi (peste zece, sigur), iar în liceu îmi făceam singură găuri în urechi. Lănţişoarele nu le suport mai mult de câteva ore. Brăţările, nici atât – maxim ceasul, dar nici ăla prea mult. Inelele… purtam cu plăcere doar unul pe degetul mare. Dar asta era în liceu.

Acum, cele mai de preţ bijuterii ale mele sunt trei inele pe care nu le dau niciodată jos: verigheta, inelul de logodnă şi ineluşul cu pietricele albastre de jur împrejur, pe care l-am primit de la soţ la naşterea Emmei. Nu le dau niciodată jos cu câteva mici excepţii: când frământ aluat. Iar astăzi am frământat, căci am făcut pizza. M-am spălat pe mâini, civilizat, şi m-am gândit să îmi las inelele în baie, pe suportul pentru săpun – care e de fapt un fel de farfurioară de sticlă, pe un suport cromat, montat pe perete, mai sus de chiuvetă. M-am gândit că sunt în siguranţă acolo.

Şi au fost, timp de câteva ore – după ce am terminat cu aluatul, am uitat să mi le pun la loc. Prima greşeală. Apoi, am lăsat-o pe Georgia câteva minute singură în baie, în cadă. A doua greşeală. Eu m-am dus să o pun pe Emma la nani, tati pregătea lăpticul Georgiei. Două minute, ea a rămas să se joace singură în cadă.

Iar când tati s-a întors în baie şi a vrut să o scoată pe fetiţă din cadă, fetiţa i-a spus, mândră: „uite, tati, unde am băgat inelele lu’ mami!”, arătându-i spre chiuvetă. El a observat că nu mai erau inelele acolo unde le lăsasem şi a scos repede capacul din chiuvetă, ca să se uite în scurgere (se pare că ea l-a scos, a băgat inelele şi a pus capacul la loc). Nu se vedea nimic. Disperat, a demontat rapid chestiile de pe acolo şi mi-a găsit „averea” în nu-ştiu-ce buclă pe care el o lăsase intenţionat acolo, special pentru situaţii de genul ăsta (cel puţin aşa susţine el acum). Partea bună din ce a făcut Georgia a fost că i-a spus imediat, pentru că, dacă nu ar fi zis nimic, noi am fi dat drumul la apă, la robinet, iar inelele mele duse ar fi fost, pe vecie.

Şi aşa am avut noi parte de nişte senzaţii tari în seara asta, iar inima ne-a bătut, pentru câteva secunde, mult mai repede.

Dar, HAPPY END. Pam-pam!

Doi năpârstoci în zăpadă!

Anul trecut pe vremea asta scriam despre un năpârstoc în zăpadă şi încercam să îmi imaginez cum va fi iarna următoare, cu doi năpârstoci. Iată că a venit vremea… şi s-a întors zăpada, astfel că am ieşit cu ambele năzdrăvane să ne bucurăm de ea. În primul rând a trebuit să facem un om de zăpadă, pentru că numai asta visează Georgia, de când ne-am întors de la Orăştie. Îmi tot povesteşte cum a făcut ea cu Mimi oameni de zăpadă şi îi chema Gigel, Laie şi Orlando (????), cum le-a pus ochi şi vecinul i-a dat ardei să le pună nas. În al doilea rând, a trebuit să găsim şi să folosim numai zăpadă curată, neatinsă, că Georgia nu suportă zăpada murdară 🙂 Dar am reuşit.

I-am făcut un om de zăpadă cât ea de mare şi nu ne-am hotărât asupra numelui, pentru că Georgia susţinea că nu e om de zăpadă, ci o fetiţă de zăpadă. Am întrebat-o cum o cheamă pe fetiţă şi a luat o faţă de-aia serioasă: „hmmm… stai să mă gândesc!” dar nu a venit cu o soluţie până la urmă. În schimb, a îmbrăţişat-o pe fetiţa de zăpadă de câteva ori înainte să îi spună „pa” şi nu ştiu dacă nu a şi pupat-o. A mai găsit un omuleţ şi în parc, dar era mult mai mic decât al nostru şi l-a botezat Gigel.

Pe Emma am plimbat-o în cărucior şi a protestat încontinuu, până am dat-o jos şi pe ea, să îşi bage cizmuliţele prin zăpadă. Cum o puneam la loc în cărucior, iar comenta. Cred că nu-i prea plăcea nici că o ningea pe năsuc… Creşte şi ea şi nu-i mai place să o „imobilizăm”, vrea să se plimbe, vrea numai pe jos, are personalitate fetiţa!

După ce ne-am întors acasă, Georgia i-a cerut la tati cârnaţ, direct şi fără nicio introducere… A primit şi i-a dat şi surioarei, aşa că au fost ocupate amândouă, molfăind, până le-am încălzit mâncărica. Au ras tot din castronele şi apoi nani… O adevărată zi de iarnă!

Pe drumul spre grădiniţă

Am ajuns şi la momentul ăsta… momentul în care fetiţa noastră a crescut atât de mare, încât trebuie s-o înscriem la grădiniţă. Pfuuuuu, când a trecut timpul?! Ne-am tot gândit şi în final am ales cea mai bună variantă pentru ea, nu neapărat şi pentru noi: o grădiniţă cu predare în limba germană, unde o va avea ca educatoare pe mama lui Raul (prietenul ei şi prima ei iubire, de când era bebe…).

Am spus că nu e neapărat cea mai comodă variantă pentru noi întrucât e destul de departe şi singura opţiune ca să ajungă la grădiniţa respectivă e să o ducem unul dintre noi cu maşina. Dar avem maşină, iar grădiniţa e printre cele mai bune din Cluj (de-asta se fac înscrieri încă din ianuarie), plus că e mama lui Raul… deci merită! Avem şi aici lângă noi o grădiniţă despre care am auzit lucruri bune (e la două blocuri de noi, îmi era foarte comod să o duc aici) dar în final ne-am hotărât pentru „Lumea copiilor” – mi se pare foarte tare faza cu germana… plus că au tot felul de proiecte, am citit multe chestii interesante despre grădiniţa asta.

Mama lui Raul ne-a chemat încă de anul trecut pe vremea asta ca să o înscriem, dar atunci mi s-a părut prea mică – ar fi avut doi ani şi patru luni în septembrie şi nu credeam că va scăpa de pampers până atunci, ceea ce era o condiţie pentru înscriere (a scăpat, şi încă mult mai repede). Acum, însă, avem o domnişoară adevărată, care se pregăteşte de grădiniţă… ştiu că mai sunt opt luni până începe, dar deja m-au luat emoţiile!

Tortul minune. Ca la mama (soacră) acasă

E „tortul minune” pentru că nu trebuie copt nimic, nu conţine făină, drojdie, absolut nimic. E fin şi uşor şi răcoros şi pufos 🙂 E „ca la mama (soacră) acasă” pentru că de la ea am reţeta – ea ni l-a făcut de câteva ori şi am tot vrut să încerc şi eu. Şi duminică am reuşit, în sfârşit. Nu aş fi reuşit fără ajutorul celorlalţi trei membri ai familiei: Emma, care se învârtea cu premergătorul prin bucătărie, lovindu-ne la picioare; Georgia, care s-a cocoţat pe un scaun şi a făcut un amestec super-ciudat într-un castronel (sare, piper, boia, tot felul de condimente pe care i le furniza tati şi pe care le amesteca ea plină de importanţă, echipată cu şorţ şi tot ce trebuie); şi tati, care încerca să le ţină în frâu pe cele două şi să mă ajute şi pe mine cu câte ceva. Aşa… iată reţeta:

Avem nevoie de următoarele chestii:

5 ouă

300 g zahăr

500 ml lapte

o cutie de frişcă de 500 ml

3-4 pliculeţe gelatină

un compot de ananas (sau d-ăla exotic)

o portocală

un kiwi

un pachet de pişcoturi

Gălbenuşurile cu zahărul şi laptele se combină la bain-marie şi se amestecă uşor până obţinem o cremă. După ce se dizolvă zahărul, se adaugă gelatina dizolvată în puţină apă rece. Albuşurile se bat spumă şi se încorporează (până e crema călduţă) – totul se adaugă la frişca bătută cu mixerul şi fructele din compot.

În siropul de la compot se înmoaie pişcoturile (doar un pic). Pe fundul tăvii se aşează fructele, apoi un rând de cremă, unul de pişcoturi, terminând cu un rând de pişcoturi. Eu am pus şi pe margini pişcoturi, în cazul acesta nu ajunge un pachet, mai e nevoie de suplimente. Se lasă la frigider două ore (sau până a doua zi, dacă rezistaţi), se scoate şi se răstoarnă – exact ca „torturile” de nisip pe care le făceam pe plajă, în copilărie :)…

Notă: Eu am turnat crema când încă era subţire, aşa că mi s-a infiltrat printre pişcoturi, iar cele două straturi mi-au ieşit prea apropiate… Cred că mai puteam s-o las un pic, înainte să „asamblez” totul (dar nu am primit reclamaţii…)

[P.S: Neapărat să puneţi în tavă sau în cratiţă o folie, ca altfel nu se dezlipeşte tortul, când îl răsturnaţi!]

Minunatele îl papă cu mare plăcere, iar Georgia a şi cântat „mulţi ani trăiască, tortul să trăiască!”. Şi evident că a trebuit să îi punem lumânare, ca să sufle…

Şuşu

Avem un nou personaj în casă: Şuşu. La început, era doar un personaj imaginar, unul dintre prietenii Georgiei – căreia îi cam place să inventeze nume şi personaje. Dar la un moment dat a început să strige „Şuşu, ce faci?” sau să zică „Bine ai venit, Şuşu!”, „Ce guduţă eşti, Şuşu” – şi ne-am dat seama că Şuşu e un nume de alint dat surioarei Emma 🙂

Şi de atunci numai asta auzim, Şuşu în sus şi Şuşu în jos. Iar Şuşu e mai mult decât încântată de noul nume şi răspunde foarte bine la el, dar numai când vine din guriţa Georgiei 🙂 Chiar şi noi am început să-i mai spunem Şuşu… mi se pare foarte amuzant.

Pe de altă parte, Şuşu e tot mai zglobie şi, dacă zilele trecute doar se ridica în picioare, ţinându-se de orice întâlnea în cale, azi am remarcat că face şi paşi, destul de hotărâţi, ţinându-se de mobilă. Se ridică şi se tot duce, cătinel-cătinel, până la obiectul „ochit”, pe care îl prinde în mânuţă, plină de mândrie. A învăţat o grămadă de chestii haioase, de exemplu să scoată limba… o întrebăm „Emma, unde e limba?”, iar ea scoate limbuţa şi câteodată chiar încearcă să o prindă cu mânuţa. Ştie şi să trimită pupici cu degeţelul, doar că nu îl duce doar la guriţă, ci îl bagă cu totul în guriţă şi apoi trimite pupicul, cu un pleoscăit 🙂 Deja de ceva vreme ştie să salute, îi spunem „helloooo” şi începe să îşi scuture mânuţa de parcă n-ar fi a ei! Auzim tot mai des „mama” şi „tata” şi alte frânturi de cuvinte, aşa că în curând chiar nu ne vom mai auzi deloc în casa asta…

Şi acum, când încercăm să legăm o conversaţie între adulţi, Georgia se bagă peste noi şi face orice să ne acopere – iar dacă nu reuşeşte şi noi tot ne încăpăţânăm să vorbim, ne zice direct: „tăceţi un pic, vreau şi eu să vorbesc!”. Şi vorbeşte… cu noi, cu jucăriile sau singură, dar vorbeşte încontinuu. Ne loveşte şi cu fraze „culese” din poveşti – îi place grozav să asculte, îi punem poveşti pe CD până adoarme, în camera ei. De exemplu, într-o zi striga prin casă „Nicio faptă fără răsplată”… iar când am întrebat-o cine zice aşa, mi-a zis, senină: „capra, mami, pe CD!”. În seara asta, îi striga Emmei: „Şuşu, du-te pe drumul tău! Du-te, Şuşu! Du-te pe drumul tău!” 🙂

Va urma…

 

Emma cea minunată şi cei 7 (şapte) dinţişori

Da. E adevărat. Azi mă jucam cu micuţa mea şi o gâdilam, iar ea râdea „în clocote” şi se lăsa pe spate, chiuind. Şi când am aruncat o privire în guriţa ei, ce să vezi… sus a mai apărut un dinţişor! Se vede bine-bine, ieşit de tot! Încântată, i l-am pipăit să fiu sigură că e adevărat, iar ea m-a prins de deget 😀 Şi când colo, am descoperit că mai este unul ieşit şi jos! Deci avem aşa: patru jos plus trei sus… egal şapte! Destul de bine, la 11 luniţe… aproape (împlineşte peste două săptămâni).

La fel de bine se prezintă şi la capitolul deplasare, după cum spuneam într-un post anterior, dar şi la capitolul poftă de mâncare, energie şi afecţiune 🙂 Aşa că mi s-au spulberat definitiv grijile referitoare la greutatea cam mică (în comparaţie cu Georgia) – asta s-a întâmplat şi datorită medicului nostru pediatru, care se tot miră când îl întreb dacă nu i se pare micuţă fetiţa. El e de părere că are timp să crească şi că se prezintă foarte bine 🙂

Ia uite cine e biped!

Trec zilele pe nesimţite şi, în vâltoarea tuturor evenimentelor, parcă n-am observat ce mare a crescut Emma în doar o săptămână, parcă. Pur şi simplu, într-o bună zi am găsit-o stând în picioare, sprijinită de raftul cu cărţile lor. A doua zi, am şi văzut-o cum s-a ridicat. Iar în zilele următoare nu a mai stat locului… se sprijină pe colţar, pe măsuţa Georgiei, pe rafturi, chiar şi pe premergător (îi place mai mult lângă el, decât în el), orice, numai să stea în picioare. Şi stă în picioare mult, se şi joacă, se sprijină într-o singură mână, iar cu cealaltă caută jucării.

În condiţiile astea, mă aştept s-o şi ia din loc în curând, să mă surprindă cum a făcut Georgia, la vremea ei. Avea 11 luni când s-a dus singură de la colţar până la un fotoliu, iar noi ne-am uitat la ea ca şi când făcuse ceva absolut normal. Abia după o secundă ne-am dat seama că fuseserăm martori la ceva extraordinar: primii ei paşi pe cont propriu, pe care îi făcuse fără chiar să-şi dea seama. Şi ce bucurie, când mergea de la unul la altul, cu paşi nesiguri, dar atât de fericită! Ce momente minunate… şi le vom retrăi în curând, cu Emma de data asta.

Deocamdată, mititica prinde viteză maximă tot în patru lăbuţe. Dacă las cumva uşa deschisă la cameră, în două secunde mă trezesc cu ea în bucătărie, chiuind de fericire că poate să exploreze. Îi place numai pe jos, comentează dacă o pun sus pe colţar sau îi restrâng cumva libertatea de mişcare. Îi place să fie liberă să exploreze, că se mişte şi să găsească lucruri noi (pe care le bagă în guriţă, deci trebuie să fim foarte atenţi). Şi uite încă două diferenţe între fetele mele: Georgia n-a mers deloc în patru lăbuţe şi nici nu băga nimic în guriţă, cu ea n-am avut emoţii de-astea.

Georgia e tare încântată şi totodată mirată că surioara mai mică a devenit şi ea bipedă, se uită curioasă la ea şi zice „uite, mami, şi Emma e mare!”. Deja se joacă tot mai mult împreună, mai ales „cucu-bau”, ăsta e preferatul Emmei, sau îşi plimbă jucăriile de la una la alta. Bineînţeles că apar şi conflicte, dar se rezolvă repede, cu multă dragoste de surioare 🙂

_______________________________________________________

[Asta a fost printre primele încercări…]

_______________________________________________________

Bolnăvioare, dar tot minunate

Nu ne-am început anul prea bine, în ciuda tuturor urărilor frumoase pe care le-am primit. Ne-am răcit toţi, pe rând, iar bucătăria noastră s-a transformat în farmacie… Panadol, Mucosin, Prospan, Maxitrol… Paracetamol, Fervex, Cholimex, Trachisept, picături cu propolis sau cu apă de mare, ceaiuri de tot felul, săculeţ cu sare caldă pe piept… plus cireaşa de pe tort, pietrele de la rinichii lui tati – nu vă doresc să aflaţi de câte medicamente e nevoie pentru aşa ceva şi cum se numesc fiecare 😦

Au fost zile cam nasoale, în care mă temeam mai ales ca răceala Emmei să nu ajungă iar la plămâni, dar micuţa a scăpat cel mai ieftin, cu doar o rinofaringită (se pare că e mai puternică decât credeam, poate că a dat rezultate şi cura cu Broncho Vaxom, cine ştie). Georgia a dat-o însă spre amigdalită şi mai tuşeşte încă, puţin. Şi moralul meu a ajuns cam jos, dar cred că e normal, între atâtea medicamente, mă plimbam de la unul la altul să îi doftoricesc, să ţin minte când să le dau şi ce medicamente să le dau, ce cantităţi la fiecare şi aşa mai departe.

Pe de altă parte, pofta de mâncare a minunatelor a rămas neafectată şi asta îmi dădea curaj 🙂 La fel a rămas tonusul şi pofta de joacă, dar e mai bine să fie energice şi obositoare decât amărâte şi fără chef. Weekendul ăsta a venit Emilia la noi şi ne-a mai crescut moralul, ne-am refăcut şi am prins puteri. Ne-a făcut papa bun şi ne-a scos la plimbare, după multe zile în care am stat doar în casă (de teamă să nu le îmbolnăvesc mai tare). A stat până azi, cred că elevii ei au fost fericiţi 😀 Ne-a lăsat mai optimişti şi mai sănătoşi, sigur mai veseli decât ne-a găsit… ca o bunică adevărată, care ştie să apară exact la fix 🙂

Şi aşa începem noi încă o săptămână, care ne dorim să fie muuult, mult mai bună decât cea încheiată… Am fost şi azi la plimbare, deşi a fost o zi ploioasă şi ceţoasă la Cluj. Ne-am reluat obiceiurile zilnice şi încrederea şi mergem mai departe. Cât de curând, sperăm să scăpăm şi de „farmacie”. După cum spuneam, important e că fetele şi-au păstrat veselia şi cheful de joacă… după cum se poate vedea şi din poze. Da, sunt făcute când erau bolnăvioare, săptămâna trecută 🙂