Emma: un an şi-un breton

Începem să ne revenim, încet-încet, după „weekendul Emmei” – n-a fost doar ziua ei, a fost tot weekendul ei. Am sărbătorit ca pentru o adevărată prinţesă, trei zile… (nopţile ne-am odihnit, din fericire, ca să ne recăpătăm forţele). Cu bunicii şi cu prietenii noştri, cu trei torturi, cu baloane, cu „outfituri” fără număr… că doar a fost sărbătorită drăguţa şi a primit o grămadă de cadouri minunate! Are câteva rochiţe noi, costumaşe mai subţiri sau mai groase, bluziţe, chiar şi un costum de baie 🙂 Şi chiar dacă a fost ziua Emmei, toată lumea care a venit la noi a adus câte ceva şi pentru Georgia… şi nu aşa doar „atenţii”, ci cadouri, care mai de care mai frumoase! Aşa că amândouă fetele noastre s-au procopsit cu jucării, hăinuţe şi bunătăţi.

[Şi pe lângă asta, toate trei am primit mărţişoare 🙂 Cred că o să putem să ne facem şi noi tarabă să vindem mărţişoare, că acum primim câte trei deodată!]

Am început să sărbătorim vineri, chiar de ziua ei, cu un tort-inimioară şi cu Emilia & Co. Sâmbătă am continuat şi cu ceilalţi bunici, Carmen & Geo, şi cu un tort decorat cu ştrumfi, flori şi buburuze. Duminică ne-a fost casa plină de prieteni şi am sărbătorit cu un tort în formă de fluture, decorat cu fluturaşi, evident.

Cu alte cuvinte, am început uşor, relaxat, iar duminică a fost punctul culminant al petrecerii. Georgia a fost în culmea fericirii tot weekendul, căci şi-a văzut toate persoanele preferate din viaţa ei, în doar trei zile 🙂 S-a bucurat de bunici, apoi şi-a aşteptat nerăbdătoare prietenii… a venit şi Mara (fetiţa naşilor), aşa că bucuria a fost chiar totală, cu ea se poate juca altfel, e mai mare, nu ca năpârstoacele astea mici care nici nu ştiu să se joace, adică Emma şi Bianca…

[Deşi, de atâta fericire şi drag, a muşcat-o cam tare şi Mara s-a cam supărat… iar seara, Georgia m-a întrebat „mami, oare mai e supărată Mara?”. Şi eu i-am zis că nu cred… deşi nu a fost frumos din partea ei că a muşcat-o. Şi atunci m-a întrebat „mami, de-aia a plecat Mara acasă la ea, că am muşcat-o?”]

Dacă mă gândesc bine, cred că Georgia s-a distrat cel mai bine în astea trei zile. I-a plăcut şi mâncarea (am făcut tot felul de figurine, răţuşte, pinguini), dar mai ales torturile! Cred că asta a fost partea ei preferată, să mănânce atâtea torturi 🙂 Iar la capitolul cadouri, a primit chestii noi de pus pe pereţi – pitici pentru baia ei şi prietenii lui Mickey, în cameră. Adi şi tati s-au şi apucat să-i redecoreze pe acolo, iar acum îmi tot spune şi îmi arată ce i-au pus „băieţii” pe pereţi 🙂

La fel de bine s-a distrat însă şi sărbătorita, Emmelina. A fost răsfăţată de toţi, a fost foarte veselă şi bine dispusă (chiar dacă ne-a lăsat baltă în mijlocul petrecerii, duminică, şi s-a dus să se culce vreo două ore). A schimbat n-şpe rochiţe şi alte outfituri 🙂 dacă tot are de unde. Ce mai, o adevărată vedetă!

Punctul culminant al petrecerii a fost când am scăpat de moţul de bebeluş, care îi cam intra în ochişori minunatei. Alina (naşa) l-a retezat, iar Dana (moaşa) s-a ocupat apoi de finisaj, de prima freză de domnişoară a Emmei… care acum a intrat în rândul fetiţelor cu breton – un breton care îi pune foarte bine în valoare ochişorii albaştri şi zulufii blonzi din spate 🙂 I-am prezentat domnişoarei şi o tavă cu diverse obiecte, din care să aleagă ea ce o atrage mai mult… Şi a ales în prima fază rujul (mă rog, strugurelul de buze, că l-am găsit mai repede), apoi stiloul. Eu am zis că rujul e descalificat pentru că s-a mai jucat cu el şi în alte ocazii 🙂 Al treilea obiect ales a fost un card 😀

Seara, ne aşteptam ca ambele minunate să pice de oboseală… Dar am uitat că Emma dormise aşa de bine în timpul petrecerii şi după (n-a mai dormit de două ori într-o zi de când era bebe mic)! Aşa că… Georgia s-a culcat, într-adevăr, dar Emma, la 11 seara, se juca la noi în pat cu baloanele şi chiuia, fericită. A fost, totuşi, un final perfect pentru ziua şi weekendul plin de chef şi voie bună!

__________________________________

__________________________________

Anunțuri

La aniversare. La prima aniversare!

Şi uite că am ajuns şi în punctul ăsta. E un moment emoţionant pentru orice părinţi, prima aniversare a puiuţului. Probabil că e cea mai importantă aniversare. Dintr-o dată, îţi dai seama că ai copil mare, nu mai e un bebeluş, că se ţine pe picioruţele lui, că papă aproape orice, şi singur pe deasupra, că are gusturi şi preferinţe, că îi place să danseze, că urmăreşte desenele animate, că ştie la ce foloseşte telefonul, telecomanda, linguriţa, pieptenul etc. Şi e doar o mogâldeaţă… Tu îl credeai atât de neajutorat, credeai că nu ştie nimic şi dintr-o dată, parcă peste noapte, observi că ştie mai multe decât credeai. Şi ajungi să exclami „dar asta de unde ştie?!”. Te trezeşti că îţi face cu mâna, că râde când te vede dimineaţa, că ştie cum să atragă atenţia, că ştie ce îi ceri, că îţi trimite pupici şi că zâmbeşte şmechereşte.

Acum un an, pe 25 februarie, pe la 3 noaptea, îl trezeam pe tati, zâmbind… „hai să mergem la Stanca…”. Eram calmă şi fericită că urma să o ţin în braţe, cât de curând. Ştiam ce mă aşteaptă la spital, dar ştiam şi că nu contează momentele alea grele… că e mai important ce urmează după 🙂 Încă mi-e greu să cred că a trecut deja un an, când mie mi se pare că totul s-a întâmplat luna trecută.

Şi încă mi-e greu să cred că fetiţa mea cea mică a învăţat atâtea şi a făcut atâtea lucruri într-un timp aşa e scurt. Mă uitam la pozele selectate de mine, din primul ei an de viaţă, şi m-am gândit că a făcut chestii pe care mulţi oameni de pe pământul ăsta nu apucă să le facă într-o viaţă întreagă. Adică… a fost în excursii, la picnicuri, a fost şi la primul ei concert rock 😀 (deşi a rămas la oarecare distanţă de locul acţiunii, dar oricum, a fost cu noi la Bucureşti la concertul Guns). A „încălecat” pe o motocicletă, a „cântat” la pian, s-a lăfăit în hamac, s-a dat în hintă, s-a plimbat cu căruciorul în hypermarket de n-şpe mii de ori. Are blog personal (împreună cu surioara), are şi cont pe Facebook, pe numele ei. A văzut brazi împodobiţi, s-a întâlnit cu Moş Crăciun însuşi, a primit mai multe cadouri decât visează unii să primească la cinci Crăciunuri, a văzut, a simţit şi a gustat zăpada. Poate că sunt chestii simple, dar sunt simple pentru noi, că suntem obişnuiţi cu un anumit stil de viaţă. Repet, sunt milioane de oameni care nu fac unele dintre lucrurile astea toată viaţa. Pe scurt, cred că se poate considera norocoasă. Ne are pe noi lângă ea, gata să facem orice ca s-o ştim fericită şi în siguranţă. Are o surioară care o adoră şi pe care o adoră, are bunici tineri şi sănătoşi care se transformă în baby-sitteri când vrem (a, stai, că aici noi avem de câştigat), are deja şi prieteni buni, chiştocul 😀 – aşa o alintă tati…

Poate că aveam tot ce îşi poate dori cineva, înainte să o avem pe Emma. Aveam deja o fetiţă care ne umplea timpul şi inimile… dar de când o avem pe ea, suntem şi mai bogaţi. Avem încă o pereche de ochişori (ce albastru minunat…) care ne urmăresc miraţi şi curioşi, care se luminează când ne văd, încă un râs d-ăla cristalin imposibil de descris în cuvinte, încă o pereche de mânuţe care se agaţă de noi, încă o pereche de picioruşe pe care trebuie să le învăţăm cum să meargă frumos unul în faţa celuilalt, fără să se împiedice reciproc 🙂

Nu a fost deloc uşor, însă acum sunt amândouă fetiţele destul de măricele şi sunt convinsă că a meritat efortul. Nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât să le văd împreună, să văd cum Georgia o pupă şi o îmbrăţişează pe cea mică (spontan, nu îi spune nimeni, doar că aşa simte ea), cum o alintă cu diverse porecle, cum râde Emma când dă cu ochii de surioara ei mai mare, cum se joacă deja împreună… cum o apără Georgia în faţa mea, explicându-mi că „Emma e mică, nu ştie…”. Nu-mi fac iluzii că greul a trecut, dar ştiu că va fi tot mai frumos.

La mulţi ani, minunea noastră mică, la mulţi ani Şuşulicu, Ciufulicu, Ruxăndrel, Emmelina scumpă şi iubită!

 

Dialoguri cu Georgia (II)

Se cam aglomerează capitolul ăsta… şi pierd multe, adică le uit, înainte să apuc să le notez. Dar tot am apucat să scriu câteva săptămâna asta:

_______________

Eu: Ai deschis geamul în camera Georgiei?

Tati: Nu, bă!

Georgia către tati: Nu e „bă”, e „tu”! Tu eşti „bă”!!!

_________________

Georgia către tati, revoltată, când el încerca să o convingă să se culce: „Eu toată ziua fac de mâncare şi mă joc şi tu numai fiţe şi prostii! Dar nu se poate aşa ceva!”

_________________

Georgia către noi toţi, din senin, seara, când e mai „năvalnică”: „Numai prostii faceţi, ce Dumnezeu, nu se poate aşa ceva…”

_____________________

Georgia către Emma, cu maximă tandreţe: „Ce faci, Şuşulic?”

Emma începe să râdă…

Georgia către mine: „Ai văzut, mami, ce fericită e Emma?”

Eu: „Da, e fericită!”

Georgia: „E fericită pentru că mă vede pe mine! Te iubec, Emma!!!” (şi sare pe ea să o strângă şi să o pupe)

_____________

Georgia, admirând rochiţa pe care am pregătit-o pentru Emma, de ziua ei:

„Vai, mami, ce rochiţă frumoasă, e pentru mine?”

„Nu, Georgia, nu vezi că e mică, e pentru Emma!”

„Mami, dar când mai creşte rochiţa mai mare, pot să o iau şi eu?”

Prinţi noi în peisaj

Am mai diversificat puţin „meniul”, că ne-am cam săturat de Albă ca Zăpada… şi acum preferata Georgiei pare să fie Belle, din „Frumoasa şi Bestia”. Îi place şi „Aurora cea adormită”, cum îi spune ea, dar parcă tot mai mult Belle. Interesant e că din povestea respectivă pare să îi placă mai mult Gaston, vânătorul cel negativ, decât Bestia, chiar dacă acesta se transformă la sfârşit într-un prinţ drăguţ.

Oricum… altceva voiam să notez. Se uita ea pe spatele unei cărţi din colecţia Disney, acolo unde sunt poze cu toate coperţile cărţilor din colecţie, şi a remarcat: „uite, mami, fiecare prinţesă are prinţul ei!”.

Iar mai târziu, se juca cu soră-sa, o făcea prinţesă, cică… adică îi pune o eşarfă albă pe cap 😀 Şi a vrut să-i pună şi lui tati. Şi am auzit următorul dialog:

Georgia: Tati, hai să te fac prinţesă!

Tati: Nu poţi să mă faci prinţesă, eventual prinţ!

Georgia: Daaa, tati, tu eşti prinţul lu’ mami!

🙂 🙂 🙂

Are tata o fetiţă… cât zece băieţi!

Sau cel puţin aşa crede el. M-a chemat, foarte mândru, să îmi arate cum îl ajuta Georgia la vopsit şi mi-a zis „ce băiat, băi… uită-te la asta, ce băiat îţi mai trebuie!”. Cu aluzie, desigur, la faptul că (aproape) toţi tăticii îşi doresc băieţi, fără să ştie că, de fapt, fetiţele sunt mult mai amuzante, mai drăguţe şi mai şmechere – zice o mândră mămică de două fetiţe care nu şi-a dorit niciodată băieţi 🙂

Dar să revenim la subiect… Ne pregătim de oaspeţi, pentru prima aniversare a Emmei, iar tati s-a apucat să „revizuiască” pereţii cei împodobiţi cu desene de Georgia cea minunată când era ea mai micuţă şi abia descoperea creioanele. De fapt, cred că e un fel de cadou pentru Emma – să aibă şi ea, micuţa, pereţi curaţi pe care să-şi încerce creioanele acum, că a crescut mare :D:D:D

Georgia i-a sărit imediat în ajutor, cum se bagă ea mereu în seamă atunci când este treabă de făcut. A luat trafaletul cel mare din mâna lui tati şi s-a pus pe treabă. Dar a început să se plângă că e „prea gheu”, aşa că tati i-a adus unul mai mic.

Şi aşa a vopsit Georgia pereţii, acoperindu-şi propriile „capodopere” realizate pe pereţii din hol şi din living.

Iar după ce şi-a făcut treaba, s-a dus după tati la baie, unde el spăla sculele, şi i-a spus direct: „tati, tu eşti Bodan cel harnic!” – după personajul Bob cel harnic de pe Jim Jam 🙂

„Ciufulic” la tigaie :)

Asta e noua poreclă a Emmei, începând de azi-dimineaţă. Când s-a trezit Georgia, am luat-o pe cea mică şi ne-am dus la ea, să-i spunem „bună dimineaţa” şi să ne „trezim” împreună. Şi Georgia a întrebat-o „ce faci, Ciufulic?”. Nu „Ciufulici”, Ciufulic. Apoi toată ziua am auzit „unde e Ciufulicu?”, „uite-o pe Ciufulic” şi aşa mai departe – cred că e după modelul „Mutulicu”, nu „Mutulică”, al doilea ei pitic preferat (după Morocănosul).

În altă ordine de idei, ia uitaţi ce prânz festiv de duminică am pregătit în wok:

Când i-am trimis poza pe mess, Co m-a întrebat: „nu mai aveţi carne?”. No comment. Adică ba da, un singur comentariu, ca răspuns la comentariul lui, „nu sunteţi normali”: aşa tată, aşa fiică! 🙂

Băieţii-s aceiaşi, fetiţa e alta!

Ei au rămas la fel de tineri 🙂 după cum se vede din poze. Prima e făcută în martie 1984, când eu împlineam 3 ani. Ei aveau 26 de ani (neîmpliniţi), erau însuraţi, la casele lor, cu copii şi tot – unde mai vezi acum aşa ceva, să te căsătoreşti la 20 de ani şi să fii părinte aşa de repede… Chiar dacă sunt identici (pentru unii), eu pot să mă laud că nu i-am confundat niciodată până în zilele noastre, nici măcar când eram bebeluş.

Şi nici Georgia nu-i confundă, deşi se vede cum se lipeşte de amândoi 🙂 A doua poză (şi a treia) e făcută în zilele noastre, adică la 27 de ani distanţă, cu o altă fetiţă, destul de asemănătoare cu prima. De fapt, pentru asemănarea asta am şi scos pozele din arhivă…

Şi Arthur (unchiul meu) e topit după fetiţa mea, că el n-a avut până acum – s-a distrat cu doi băieţi (şi cu mine, nepoata lui preferată, cum îmi spune, pentru că oricum n-are alta). Dar de-acum vine surpriza… căci va fi bunic la vară şi cine ştie? Poate va avea o nepoţică! Şi apoi să vezi distracţie şi poze interesante!

Hihi, postul ăsta e pentru voi, bunicii gemeni! 🙂

Dialoguri cu Georgia

De dimineaţă până seara, nu-i mai tace guriţa aia. Şi ce scoate din ea ne lasă de multe ori fără replică… Are deja expresiile ei, culese de prin poveşti sau desene animate, sau scoate cuvinte destul de comune, dar cu un ton şi o mimică de actriţă. Nu sunt atât de expresive în scris, precum au fost când le-am auzit noi pe viu, dar am reuşit să reconstitui câteva dialoguri cu şmechera de Georgia:

____________________

Georgia: Tati, după ce se termină Cenuşăreasa, ne uităm şi la Mickey!

Tati: Nu, Georgia, după ce se termină Cenuşăreasa, mergem să facem baie şi apoi la nani.

Georgia: Nu, tati, nu se poate aşa ceva! Nu vreau nicio baie!

____________

Georgia observă că o gâdilam pe Emma, care râdea:

„Mami, acum vreau să te joci şi cu mine ca să mă distrez aşa, de minune!”

____________

Declaraţii de dragoste (separate, în zile diferite):

„Te iubesc, Albă ca Zăpada, ai o rochiţă minunată şi ochii căprui ca Co!”

„Mami, lipseşte un pitic, lipseşte piticul meu preferat Morocănosul… (îi adună şi îi strânge în braţe pe toţi): Vă iubesc pe toţi, piticilor, sunteţi cei mai guduţi pitici!”

________

„Săraca de Albă ca Zăpada, a fugit toată noaptea prin pădure… şi acum plânge”

_______

Georgia către Mimi: „Ssssst! Mimi, nu mai face gălăgie, că o trezeşti pe Emma şi vine Mădă şi te bate!”

Mimi: „Ba pe tine te bate, că tu vorbeşti încontinuu!”

Georgia: „Nu, pe mine nu mă bate niciodată!”

_______

Georgia se uita la Cenuşăreasa, scena în care respectiva îl ridică pe motan, ca să salveze şoricelul prins sub laba „monstrului”. Şi sare cu gura: „Tu, Cenuşăreaso, lasă motanul în pace, fir-ar să fie! Lasă motanul jos! Lasă motanul, fir-ar să fie…”

________

Georgia: „Mami, nenea doctoru’ e un guduţ!”

Eu: „Da?! Îţi place de el?”

Georgia: „Da, mami, eu îl iubec şi pe nenea doctoru’!”

__________

Emma pleacă la plimbare în patru lăbuţe… chiar iese din cameră. Georgia, panicată: „Mami, unde pleacă asta mică? Mami, hai s-o iei pe asta mică şi să ai grijă de ea!”.

__________

Istoria chiar se repetă. Implacabil.

Implacabil, indubitabil, inevitabil. Istoria chiar se repetă şi noi chiar ne transformăm, încet-încet, în părinţii noştri (fetele, în mame, băieţii, în taţi). Nu putem lupta împotriva curentului, nici nu ne dăm seama când ajungem leit ei. Şi facem exact ce nu ne plăcea nouă când făceau ei şi noi am jurat că n-o să facem chestiile alea niciodată. Nu de alta, dar să nu-i enervăm pe copiii noştri la fel de mult precum ne-au enervat ei pe noi. Şi acum, după nişte ani, ne întrebăm „dar de ce nu?”. Măcar cu atâta să ne alegem şi noi 🙂 Că şi-aşa suntem „sclavii” copiilor noştri până pleacă de-acasă şi-şi fac un rost. Măcar să ne distrăm şi noi pe parcurs. Cred că aşa au gândit, la vremea lor, şi părinţii noştri.

Eu, de exemplu, mi-am promis că n-o să-mi tund fetiţa (fetiţele). Că n-o să-i fac breton d-ăla gen „capac”, că ea nu va avea poze cu freză de-aia „oală” 😀 Nu, nu şi nu. Până acum, am profitat de talentele Danei, ea a fost stilistul personal. Dar nu ne-am văzut de ceva vreme cu ea şi bretonul a tot crescut… Îmi caut scuze acum… Da, am făcut-o. Mi-am tuns fetiţa. Dar îmi place să cred că nu e aşa grav, nu i-am făcut breton d-ăla drept, ci i-am tăiat cu foarfeca în sus, aşa, franjurat… nu e „capac”… Mi se pare că e chiar drăguţă 🙂 Bine, ea e drăguţă oricum… Iar acum nici nu-i mai vine părul în ochi!

Pentru exemplificare, am pus mai jos şi poze cu bretonul meu, de pe la aceeaşi vârstă… făcut de Emilia, evident.