Chec delicios cu dovleac

Dacă tot ne jucăm de-a Halloweenul… dacă tot au venit cu un dovleac de la cumpărături… și dacă tot am primit azi o formă nouă de chec (în formă de coroniță), în seara asta am făcut chec cu dovleac (pumpkin bread). E de-a dreptul delicios și se face relativ ușor – de fapt, e floare la ureche, dacă te așteaptă dovleacul copt și ți-l mai și pasează cineva 🙂

Așadar, în prima fază coacem dovleacul în cuptor, tăiat felii. Apoi se ia miezul și se pasează, după care se lasă la răcit. Între timp, se freacă bine două ouă cu 300 de grame de zahăr; se adaugă 130 de grame de unt topit, se amestecă, se mai pune și un pic de sare, un plic de zahăr vanilat și piureul de dovleac, circa 500 de grame. Se adaugă 500 de grame de făină, amestecată cu un praf de copt, și 200 de mililitri de lapte.

Aluatul se pune în tava unsă cu ulei și tapetată cu făină – eu am folosit noua mea formă de silicon, care nu trebuie unsă deloc 😀 Se dă la cuptor (preîncălzit), se lasă 30-40 de minute (până trece testul scobitorii). Mie mi-a mai rămas niște aluat, așa că am făcut și 6 brioșe – din păcate, nici nu am apucat să le fac poze, iar ele nici nu au apucat să se răcească bine, că au și fost devorate!

De unde puteți să trageți singuri concluzia că e o prăjiturică absolut delicioasă (iar culoarea e minunată)!

Povești

În fiecare zi ascult povești noi, pentru că imaginația Georgiei nu pare să cunoască limite, fiind în stare să născocească o întreagă scenă doar uitându-se la o poză dintr-o carte. Sau la câteva zile după ce a văzut un album cu poze 🙂

I-am arătat zilele trecute albumul meu din copilărie, a fost foarte încântată – tot exclama: „vai, mami, ce bebeluș frumos ai fost!”. I-au plăcut mult pozele de la grădiniță, apoi cele de Crăciun, cu brăduț și cadouri… cu Mimi și Co foarte tineri… (la pozele de Crăciun m-a întrebat, totuși, ea unde era? I-am zis că ea nu era atunci pe lume. Și a hotărât că era, totuși, doar că era mică, mică, atât de mică, încât nu o vedeam noi. Nu concepe lumea fără ea și, sincer, nici noi…).

Așa că, probabil pe fundalul ăsta, azi m-a anunțat că are să-mi spună o poveste foarte specială. Era despre o fetiță pe care o chema Mădălina și care avea patru ani (la care eu am izbucnit în râs, iar ea mi-a zis, zâmbind condescendent, „da, mami, ai fost și tu mică!”). Și fetița asta avea un suflet foarte bun 🙂 Apoi, dintr-o dată, nu mai avea patru ani, ci „douăzeci și vreo treizeci” și s-a dus la coafor și s-a vopsit… Și a rămas povestea suspendată cam în momentul ăsta, aștept cu interes continuarea.

În altă ordine de idei, azi a venit acasă cu două buline, una roșie – pentru că a răspuns frumos la lecție, și una roz – pentru că s-a descurcat foarte bine la gimnastică (e un curs nou, kinetoterapie, pe care îl fac pe lângă orele de dans, la grădiniță).

Cât despre Emma, nu mai tace din gură 😀

De pus pe desktop: Fotografia lunii septembrie

Fotografia lunii septembrie este una pe care am reușit să o fac în chiar ultima zi a primei luni de toamnă. Pe 30 septembrie, o duminică ce nu se anunța foarte însorită de dimineață, am hotărât, totuși, să scoatem fetițele la aer, în natură (cu tot cu o bunică ce se afla la noi în vizită – Carmen). Și ne-am dus la Moara de Vânt, la parcul cu animale.

Care parc e tot mai frumos, s-au deschis zone noi, parcă sunt mai multe animăluțe, acum este și trenuleț… se vede că oamenii nu au stat degeaba în ultima vreme!

Fetițele s-au distrat de minune, din nou. Le-au plăcut, iarăși, căprioarele, dar și lamele, porcușorii, Emmei iepurașii, ăștia sunt preferații ei. Tot ea a găsit și un puiuț de căprioară de care s-a lipit imediat, la propriu și la figurat 🙂 Și amândouă au alergat după niște bieți iepurași. La final, am stat pe terasă cu toții, am comandat mici… și ne-am bucurat de soarele care ieșise, în sfârșit.

Tort de ciocolată. Pentru că merităm…

Astăzi am fost deosebit de harnici, în prima parte a zilei ne-am implicat toți patru în curățenia casei – mai ales fetițele au fost de o hărnicie deosebită, au șters cu șervețele umede tot ce le-a ieșit în cale! Așa că am hotărât că merităm ceva bun… pe lângă ciorbiță și tocănița de pui cu mămăliguță pe care le aveam deja în plan.

Și ce poate fi mai bun decât un tort de ciocolată? Am căutat o cremă simplă și am găsit-o la deja celebrul „Bărbat la cratiță” 🙂 Nici nu mi-a luat mult timp, a și ieșit delicios. Perfect pentru seara noastră în care ne-am jucat de-a Halloweenul 🙂 – da, fetele și-au ales ținutele, rochițe și tot felul de accesorii, de la cercei și brățări până la mărgele, codițe și bentițe. Și unghii colorate în culoarea verii, coral 😀

Dar să ne întoarcem la tort, pentru că vreau să păstrez rețeta, dacă tot e așa de minunat…

Începem cu blatul, desigur: avem nevoie de 6 ouă, o cană de zahăr, 6 linguri de ulei, 6 linguri de apă, un praf de copt, un pic de sare, o cană de făină (cu vârf).

Separăm albușurile de gălbenușuri. La gălbenușuri adăugăm uleiul, apa, zahărul, sarea și eventual un pliculeț de zahăr vanilat, apoi amestecăm până când se topește zahărul. Într-un alt vas batem spumă albușurile (să fie tari bine), apoi le combinăm cu gălbenușurile frecate. Trebuie să amestecăm încetișor, de jos în sus, prin răsturnare cred că se spune :), ca să fie compoziția cât mai pufoasă.

După ce am omogenizat albușurile cu crema de gălbenușuri, începem să adăugăm făina, amestecată în prealabil cu praful de copt. Făina trebuie presărată “în ploaie”, amestecând iarăși prin răsturnare, finuț.

Am tapetat apoi tava de copt cu făină, după ce am uns-o cu ulei. Am turnat aluatul și l-am pus în cuptorul preîncălzit, circa 30 de minute, la foc mediu.

După ce scoatem blatul de tort din cuptor îl lăsăm să se răcească, apoi îl tăiem pe orizontală în două sau trei părți (mai degrabă în două, cred că trebuie mai multe ouă și mărite proporțional cantitățile, dacă vrem să obținem trei etaje).

Între timp, pregătim restul ingredientelor și putem începe cu siropul, care trebuie să se răcească, pentru a însiropa blatul. Turnăm într-un ibric 400 ml de apă, adăugăm 200 g de zahăr și le punem la fiert. Se ține pe foc aproximativ 20 de minute, până când își schimbă consistența și cantitatea aproape că se înjumătățește. La sfârșit, se poate adăuga ceva esență, după gust, și lăsăm siropul la răcit.

Pentru crema tortului, amestecăm într-un vas două linguri de amidon cu două linguri de cacao. Punem 200 ml de smântână (grasă) într-o cratiță și o lăsăm la foc până ce începe să clocotească (trebuie să ținem smântâna la foc mic și să amestecăm din când în când). Apoi luăm cratița de pe foc și punem amidonul amestecat cu cacao peste smântâna caldă. Adăugăm 50 g de unt și 2 linguri de miere, amestecând mereu, să se omogenizeze bine. Într-un final apoteotic punem și ciocolată… 200 de grame, eu am pus, evident, ciocolată belgiană de la Choco King – rețeta originală zicea să punem ciocolată amăruie, dată pe răzătoare.

Se însiropează bine blatul (tăiat deja în două bucăți), se întinde cam două treimi din cremă și se acoperă cu cealaltă jumătate. Se însiropează și asta și se îmbracă tot tortul cu crema rămasă, după care se dă la frigider, ideal câteva ore (la noi nu știu dacă a stat o oră). Se ornează după imaginație 🙂 Noi am pus bombonele colorate, ba și câteva bezele în ciocolată albă, apoi am scris cu creioane speciale de la Dr. Oetker.

Data viitoare, o să-l fac într-o formă mai mică și o să încerc să obțin trei etaje, mărind toate cantitățile (inclusiv la cremă), ca să fie tortul meu ideal de ciocolată.

Poftă bună! Și Happy Halloween! (da, știu că e pe 31 octombrie, dar noi îl putem sărbători în orice zi vrem! Ne-am pus deja și luminițele de Halloween!)

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi-avea un ochiu albastră…!

Am avut norocul să am una dintre cele mai interesante, mai elegante şi mai haioase străbunici care au existat vreodată. Ea era ceva „mix”, nemţoaică-unguroaică, iar străbunicul era ceh. Bertha şi Norbert.

Evident că bunica mea Bertha vorbea foarte greu româneşte, adică vorbea în stilul ei propriu, cu dezacorduri şi nişte expresii super haioase. Exemplul din titlu spune tot. Îi plăcea foarte mult să îmi povestească din tinereţea ei, iar una dintre poveşti descria cum mergea ea la dans (după ce se „antrenase” acasă, cu mătura) şi a întâlnit un ofiţer… „şi era aşa de frumoasă”, îmi spunea ea, despre ofiţer, continuând, melancolic: „şi avea un ochiu albastră…!”.

Mă gândesc des la ea, cu mult drag, şi mă bucur că am apucat să o cunosc bine şi să îi ascult poveştile. Şi acum am ocazia să îmi amintesc  şi mai des de ea, căci primele propoziţii ale Emmei mă duc mereu cu gândul la ea.

Emma ştie deja culorile şi îi place mai ales să ne spună cine ce ochi are. Şi aşa ne zice „tati ocu abau” (ochi albaştri), „mami ocu mao” (maro), „Mickey ocu negu” sau „ocu neghiiii” (negri). Ideea e că mereu îmi aminteşte într-un mod foarte plăcut de bunica Bertha. Sigur ar fi mândră de ea!

Bulinuţe!

De când a început grădiniţa (cred că sunt 3 săptămâni), Georgia ne-a adus acasă câteva buline roşii – răsplată pentru că a fost cuminte, că a răspuns bine, că a colaborat la lecţii. Dar şi două buline albastre – prima, pentru că a „bătut-o” pe colega ei cea mai mititică, Miruna, iar a doua pentru că a râs când nu trebuia, de un copil, când se jucau „de-a familia” (asta mi-a povestit ea).

Astăzi, însă, m-a anunţat Emma, foarte mândră: „Mami, Amma bubu, două, ioşii!!!” – adică Emma are două buline roşii 🙂 Şi am aflat de la tati că a primit şi Emma o bulină de la doamna Ileana, care s-a lăsat (şi ea) păcălită de aspectul angelic şi de cei doi ochişori albaştri şi inocenţi… când s-au dus să o ia pe Georgi de la grădi.

Deci, astăzi am avut două fetiţe cuminţi, cu două buline roşii. Mai vedem noi din februarie, după ce va merge şi Emma la (aceeaşi) grădiniţă, câte buline şi ce culori vom înşira pe acasă…

Clujul meu drag (VIII) Domnişoarele, duminica

Domnişoarele, duminica, dorm un pic mai mult decât de obicei şi, după ce se trezesc, mai lenevesc în pat (dacă e cel mare, din dormitorul părinţilor, e perfect). Se mai alintă, se mai răsfaţă, cer desene… Apoi iau micul dejun, primind exact ceea ce comandă: ouă, şuncă, măsline, castraveţi.

Domnişoarele, duminica, îmbracă numai rochiţe, cu ciorăpei asortaţi şi cu ghetuţe lustruite. Asta pentru că domnişoarele, duminica, merg la teatru – la matineu, deocamdată, până mai cresc, pentru că păpuşile atunci îşi prezintă spectacolele, înainte de prânz. Şi stau cuminţi în scaune, admirând, câteodată, cu gura căscată jocul actoricesc deosebit.

După spectacol, domnişoarele merg duminica la cofetărie şi îşi aleg, din ochi, cele mai mari, mai pline de ciocolată (ori de frişcă) prăjituri pe care le observă în vitrină. Apoi stau la masă şi le savurează, tacticos, cu linguriţa ori cu mânuţa, după puteri. Şi folosesc măcar vreo zece şerveţele ca să îşi cureţe apoi mânuţele de domnişoare de ciocolată/frişcă.

Şi apoi, domnişoarele trebuie să îşi etaleze un pic ţinutele şi „pe centru”, aşa că dau o tură pe la festivalul nemţesc din Piaţa Unirii, fac o plimbare pe pietonala Eroilor, hrănesc porumbeii cu nişte covrigi calzi şi cutreieră străduţe, pe jos. Desigur că la ora asta sunt deja un pic obosite, aşa că repriza de shopping, de după, trebuie scurtată.

După toate astea, domnişoarele mele au mai mâncat totuşi un pic de ciorbiţă, au băut câte un suc de portocale şi s-au culcat, fericite. Iar acum le aşteptăm să se trezească şi să ne continuăm duminica – poate cu nişte musafiri, poate cu nişte brioşe… Desigur, aşteptăm şi viitoarele duminici, pe care ni le dorim la fel de minunate.

[Am văzut spectacolul „Apolodor”, la Teatrul de Păpuşi „Puck”, şi a fost absolut grozav. Iniţial, am zis că merg doar eu cu Georgia, întrucât e recomandat copiilor de peste 4 ani, însă tati a hotărât să mergem toţi patru, aşa cum mergem noi peste tot, urmând să se plimbe el cu Emma pe afară, în cazul în care ea n-ar fi avut răbdare să asiste la spectacol. Ne-am înşelat foarte tare în privinţa ei… chiar dacă are doi ani şi jumătate, a fost mai cuminte decât majoritatea copiilor acolo, a ascultat şi a privit vrăjită, uneori chiar cu guriţa deschisă, tot ce se întâmpla pe scenă! Georgia se mai foia, mai dansa între scaune, dar Emma a stat nemişcată şi a urmărit toată acţiunea, cu sufletul la gură. La sfârşit, a aplaudat frenetic.

Poate că a ajutat şi faptul că Georgia ştie bine poezia cu Apolodor – mă rog, începutul, până când începe să plângă Apolodor. Şi  mai citim împreună din „Cartea cu Apolodor”, deci îl cunosc amândouă bine.

A fost într-adevăr un spectacol reuşit, pe lângă păpuşi au fost şi actori, care au făcut deliciul publicului – vreau să spun că se distrau grozav inclusiv părinţii, unii mai mult decât copiii, chiar. Bine, şi eu am râs la scena în care Apolodor zbura cu avionul pe coloana sonoră de la „Top Gun” – „Take My Breath Away” 🙂 Iar feţele celor doi actori şi felul în care au trecut prin scenele diferite – ocean, deşert, Vestul Sălbatic – merită toţi banii.]

A fost încă o duminică reuşită, pe care am petrecut-o împreună cu fetiţele minunate!

De pus pe desktop: Fotografiile verii

Am lăsat blogul de izbelişte o vară întreagă, pentru că se numeşte „Fetiţele minunate” şi nu putea exista fără ele… pur şi simplu, n-am avut cu ce să îl „hrănesc”. Aş fi putut să îl ţin în viaţă, cu posturi în care să povestesc ce mai fac ele pe la bunici, ori cu ceva poze „de pus pe desktop”, dar aş fi simţit că îl ţin în viaţă artificial. De câte ori aveam pornirea să postez ceva, simţeam că aş trişa 🙂 Blogul ăsta e doar pentru ele…aşa că am decis să fac o pauză.

Fetiţele s-au întors acasă de mai bine de o lună, iar acum recuperez timpul pierdut, pe blog. Am observat că nici măcar de „Fotografia lunii” nu am avut grijă, din luna mai, aşa că am trei luni „restante”. Şi iată-le:

 

Iunie (la fântâna din Piaţa Unirii, unde le place lor atât de mult, încât trebuie să mergem acolo cu prosoape şi cu haine de schimb)

 

Iulie (în curtea bunicilor, cu cel mai bun prieten al lor din vara asta: Maximus!)

 

August (la malul mării, ca două dive care se respectă)

Dialoguri cu Georgia: Preferinţe

Eu: Georgia, îţi place de Ileana? (educatoarea ei, pentru al doilea an)

Georgia: Da, dar câteodată nu-mi place.

Eu: Când nu-ţi place de ea?

Georgia: Când mă obligă să mănânc mazăre şi fasole şi toţi cartofii din ciorbiţă…

Eu: Aa, deci îţi place de ea, în general, doar că sunt unele momente în care nu-ţi place.

Georgia: Da, dacă o să înveţe că mie pur şi simplu nu-mi plac cartofii şi mazărea verde, o să fie perfect.

😀

Plăcintă (americană) de mere

Am vrut de mult să fac şi eu o plăcintă care să arate fix ca aia pe care o face Albă ca Zăpada. Ştiţi scena aia în care ea face „gooseberry pie” (plăcintă cu agrişe) şi scrie cu aluat „Grumpy” pe ea, apoi apare baba cea urâtă şi zice că bărbaţii preferă plăcinta cu mere? [ It’s apple pies that make the men folks’ mouths water… adică plăcinta cu mere îi face pe bărbaţi să saliveze…].

Azi am făcut şi eu, iar singurul bărbat din casa noastră sigur a fost super-încântat şi impresionat. Iar eu foarte mândră… căci a ieşit o mândreţe de plăcintă.

Iată ce trebuie să faceţi dacă vreţi să faceţi pe cineva să saliveze (mirosul din timpul coacerii e demenţial):

Se face un aluat din 350-370 de grame de făină (eu de obicei pun „la ochi”), 3 linguri de zahăr (am pus pudră), 180 de grame de unt, o lingură de ulei, un gălbenuş de ou şi patru linguri de apă rece. Se face o bilă, se înveleşte în folie şi se „uită” în frigider vreo oră. [„vreo” oră, da? în niciun caz nu „vre-o”, vă rog!]

Umplutura e super-simplă: 5-6 mere spălate, curăţate şi tăiate felii, adăugăm nişte zahăr (să zicem 100 de grame), eu am pus brun; pentru aromă desăvârşită nu poate lipsi scorţişoara… o lingură. Reţeta pe care am găsit-o eu zicea să adăugăm 3 linguri de suc de ananas şi o lingură de făină, dar eu nu prea urmez reţetele, aşa că am uitat cu desăvârşire de astea. Şi gata. Nu se călesc, nimic.

Se unge forma cu unt, se întinde aluatul (două treimi din el), având grijă să ridicăm marginile. Punem apoi umplutura şi acoperim cu restul de aluat (o treime ar fi trebuit să rămână 😀 ). Se lipesc marginile, apăsând cu furculiţa ca să se îmbine (şi ca să rezulte modelul acela frumos). Se înţeapă cu furculiţa din loc în loc, apoi eu am uns plăcinta cu gălbenuş, ca să se rumenească.

Şi, la final, pentru că soţul meu se implică peste tot, l-am lăsat să presare deasupra restul de zahăr brun şi scorţişoară (îi rămăsese de la umplutură, pe care a pregătit-o el, fără să-i fie teamă de ştirea care a apărut săptămâna asta şi care zice că există o rată mai mare de divorţ în rândul cuplurilor „democratice”, unde ambii parteneri se implică în treburile casnice. la cât ne implicăm noi şi la cât colaborăm în bucătărie, o astfel de ştire e chiar depăşită).

Am lăsat plăcinta în cuptor aproximativ 35 de minute, timp în care casa noastră a fost inundată de un miros incredibil… Iar când am scos-o, cu emoţie, mi-am dat seama că am făcut cea mai bună „American Apple Pie” din toate timpurile! [fetiţele au fost de acord şi au păpat cu maximă plăcere, chiar dacă înainte se înfruptaseră din chifteluţe, făcute tot la cuptor…]

Poftă bună! Noi mai avem mai puţin de jumătate şi cred că vom repeta isprava cât de curând!