Anti-reclamă la petrecerile pentru copii

Săptămâna trecută, am fost cu prinţesele noastre la o petrecere pentru copii, organizată de Boom Party – din câte am înţeles, unul dintre cele mai vechi cluburi pentru copii din Cluj. Zic „am înţeles”, pentru că realitatea de acolo nu mi-a prea arătat acest lucru… Chiar dacă mini-divele noastre s-au distrat de minune, au fost câteva aspecte care m-au deranjat şi pe care voiam să le consemnez.

În primul rând, petrecerea a fost pentru doi fraţi de vârste diferite, dar apropiate – aşa că invitaţii au fost şi ei de vârste diferite… să zic, de la 2 la cine ştie câţi ani (10?). Astfel, mi s-a părut nepotrivită tema petrecerii, respectiv „suntem detectivi, să rezolvăm o crimă”. Erau două animatoare, mai degrabă două tanti, dintre care una avea un chipiu de poliţist pe cap, asta fiind toată costumaţia. Una dintre ele vorbea încontinuu, de obicei la microfon, ca să acopere zarva copiilor – mult prea mulţi, peste 40, pe care nu i-au ţinut absolut deloc în frâu… unii alergau de colo-colo, alţii povesteau, ţipau, pentru că se plictiseau, pur şi simplu!

Se plictiseau pentru că i-au pus pe toţi să se aşeze pe jos, în timp ce le prezentau „indiciile”. Au ascultat ei cât au putut, dar de la cei mai mici chiar nu puteau avea pretenţii, zic eu. Ştim cu toţii cât de mult ar putea rezista 40 de copii să stea pe jos, în linişte, fără să le povesteşti nimic interesant! Pentru că, efectiv, nu a fost nimic interesant.

În al doilea rând, muzica aleasă mi s-a părut puţin spus nepotrivită. Când s-au prins şi duduile, în sfârşit, că invitaţii mai aveau un pic şi explodau de plictiseală, le-au pus muzică şi i-au invitat la dans. Ce putea fi mai nimerit decât melodia lui Alex Velea, „Dragostea se face-n minim doi”?! Nu? Perfect pentru copii între 2 şi 12 ani, aşa zic şi eu… Şi se zbânţuiau toţi, iar unii mai şi cântau versurile… Absolut deplasat mi s-a părut.

În al treilea rând, produsele servite copiilor mi s-au părut din nou nepotrivite. M-am obişnuit cu ideea că la petrecerile astea se dă, invariabil, pizza. Chiar dacă nu-mi place, am înţeles că e mult mai comod să comanzi pizza decât să le faci un meniu mai pe măsura lor, micilor petrecăreţi. Însă din nou nu mi s-a părut normal să fie înfundaţi cu sucuri acidulate, respectiv Fanta şi Sprite. Fetele mele n-au gustat nici un suc acidulat până acum, aşa că le-a plăcut grozav Sprite-ul… Şi le turnau duduile detectiv în pahare, cu nemiluita, până m-am dus la ele şi le-am spus că aş prefera să le dea doar apă la năzdrăvanele mele.

Se făcuse deja 7 şi nu le dăduseră nimic de mâncare, aşa că toţi deveniseră un pic agitaţi, mulţi întrebau „unde e pizza”, ale mele dădeau semne de foame… Emma a băgat două banane (ascunse bine în camera părinţilor), şi o pară (în timp ce toţi mâncau pizza), Georgia un măr (tot de acolo, că doar nu era să le dea la copii). Când a venit pizza, surpriză, nu au avut unde să îi aşeze pe toţi la masă, iarăşi agitaţie, ba şi lacrimi pe alocuri.

La momentul ăsta mi-a plăcut, totuşi, că Georgia a făcut rost de un loc, pe o băncuţă, şi credeam că se va aşeza, dar, spre surpriza mea, a chemat-o pe surioara mai mică şi a aşezat-o pe ea acolo, s-a asigurat că stă bine, apoi a plecat să-şi caute şi ea un loc, deşi nu mai era niciun scaun gol… Mi s-a topit pur şi simplu inima… Până la urmă, un băiat mai mare şi mai bine crescut a lăsat-o şi pe Georgia să stea acolo pe băncuţă lângă Emma, iar el a ajuns să stea pe jos, pe nişte perne, în jurul unei măsuţe aranjate ad-hoc.

Pe tot parcursul petrecerii, de altfel, Georgia n-a scăpat-o din ochi pe cea mică, iar Emma, la rândul ei, nu s-a dezlipit de Georgia. Au dansat, s-au jucat, au interacţionat cu alţi copii, dar au şi avut grijă una de alta şi am fost foarte mândră de ele – le-am şi spus asta seara, după ce ne-am întors acasă. A fost prima dată când au participat împreună la un eveniment de genul ăsta, alături de alţi (mulţi) copii şi mi-a plăcut mult cum s-au comportat.

Cam asta a fost petrecerea… vorba unei mămici, „parcă e mai mult majorat!”. Cred că ar fi timpul ca părinţii să aibă mai multă grijă cui dau banii, pentru că nu e vorba de bani puţini pe care îi cer cluburile astea pentru un asemenea eveniment. Să aibă mai multe pretenţii, să aibă cerinţe clare… Să fie mai interesaţi de ceea ce li se oferă copiilor.

Şi nu în ultimul rând, pentru cluburi, dacă tot cereţi atâţia bani, fiţi naibii profesionişti! Nu se poate să îi pui pe copii să danseze şi să cânte „Dragostea se face-n minim doi”, nu se poate să organizezi un joc pentru copii mari, dacă ai invitaţi mici, nu se poate să le dai Fanta şi Sprite când tu, de banii primiţi, poţi să faci şi fresh de portocale şi tot rămâi cu profit!

Aş vrea mai multe pretenţii de la părinţi, dar şi mai multă responsabilitate din toate părţile!

Cer prea mult?!

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

Sărbătoare în fiecare zi

Nouă ne plac toate sărbătorile, absolut toate, mici sau mari, de-ale noastre sau importate. De fapt, dacă stau să mă gândesc, toate sunt importate, că nu au inventat românii, în infinita lor înţelepciune, nici măcar Crăciunul. Doar atât spun, că prefer să nu stau şi să mă gândesc cine ce a inventat, ci mai degrabă mă joc „de-a sărbătoarea”, le povestesc fetiţelor care-i treaba cu fiecare, că alţi oameni au şi alte obiceiuri, deci învaţă în primul rând toleranţa pentru alte culturi.

Nouă ne plac absolut toate sărbătorile pentru că sunt pretext de joc, de bucurie, de… sărbătoare! De exemplu, de vreo lună tot sărbătorim Halloweenul. Am pus luminiţe de Halloween în casă, în formă de dovleci, avem şi ceva ornamente specifice, ne-am uitat şi la desenele cu Mickey Mouse Clubhouse de Halloween şi ne-am costumat. Şi ne-am distrat seri la rând, iar fetiţele s-au simţit prinţese, pentru că le-am îmbrăcat cu ce rochii au vrut ele – Emma a luat chiar una „de bal” – şi le-am lăsat să stea încălţate cu pantofi de lac. În altă seară ne-am costumat în piraţi şi ne-am urcat pe masă (pentru că masa era corabia noastră) şi am căutat comori şi bănuţi de aur!

Acum, ne uităm la „Beauty and the Beast – Enchanted Christmas” – pe scurt, „Belle şi Crăciunul”, după cum îmi cer fetiţele. Şi Georgia şi-a dorit să vină Crăciunul mai repede, să punem şi noi luminiţe, să ne jucăm cu beteală… aşa că am scos o instalaţie de Crăciun şi două şiruri de beteală, să aibă fiecare cu ce se distra. Le-au jumulit într-o singură seară 🙂 Luminiţele încă mai sunt, le mai aprindem seara, când vor ele să ne jucăm „de-a Crăciunul”.

Aşa trece mai uşor timpul rămas până la adevăratul Crăciun… deşi, ca să ne jucăm de-a Crăciunul, e suficient să dăm o tură prin magazine, care deja s-au împodobit şi au scos la iveală toate minunăţiile! Noi încă nu am scos toate decoraţiunile, căci deocamdată doar „ne prefacem” că e Crăciunul, aşa zice Georgia. Dar am observat că, deşi doar „ne prefacem”, la noi în casă parcă ar fi o sărbătoare adevărată, de fiecare dată 🙂

„Osso buco” de curcan

Dacă v-aţi cam săturat de bucătăria noastră tradiţională, dacă vreţi ceva gustos şi uşor, dacă vă plac pastele şi sosul de roşii… „Osso buco” înseamnă pulpa de curcan (în cazul nostru, dar poate fi şi viţel), tăiată transversal, astfel încât să rămână bucata (sau felia) de os în mijloc – sigur, pentru asta îţi trebuie ceva instrumente profesionale, nouă nu ne-a ieşit foarte finuţ 😀

Bucăţile de carne se tăvălesc prin făină şi se prăjesc pe fiecare parte câte 4-5 minute, în foarte puţin ulei încins. Într-o cratiţă mai mare se călesc două cepe tăiate mărunt, se adaugă doi morcovi tăiaţi cubuleţe sau felii şi doi – trei căţei de usturoi, tocaţi. Se călesc puţin împreună, după care se adaugă o conservă de roşii (500 de grame), cubuleţe, în sos. Se condimentează după gust, se adaugă busuioc şi se lasă vreo cinci minute să fiarbă, după care punem aici în sos bucăţile de carne. Se adaugă un pahar de vin (alb, sec) şi se lasă să fiarbă circa o oră.

Între timp se fierb pastele – spaghetele cred că ar fi cele mai bune, noi am folosit farfalle, pentru că le mănâncă mai uşor fetiţele. Care fetiţe s-au cam strâmbat când au văzut cum arată farfuria plină de sos roşu… însă în final au gustat, le-a plăcut şi au păpat!

Trucuri pentru părinţi: cum să te mai uiţi şi tu la televizor

Noi ne uităm destul de puţin la televizor, dacă stau bine să mă gândesc. Eu trec în revistă ştirile, el s-ar uita numai pe Discovery. Sâmbătă şi duminică dimineaţa, îmi beau cafeaua uitându-mă la TLC (Travel and Living, dacă ar fi după mine doar pe ăsta ar fi setat televizorul).

În timpul săptămânii, însă, m-aş uita şi eu la doar două emisiuni: „Vocea României” şi „Dansez pentru tine”. Marţi şi vineri, atât cer! Dar… am două fetiţe năzdrăvane, care par să ajungă la maximul de energie al zilei la ceas de seară. Sau poate că se bucură atât de mult că suntem cu toţii împreună seara, încât le dă entuziasmul pe dinafară. Cert este că se întâmplă să pot viziona o emisiune, însă sunt slabe şanse să şi aud ceva! În tandem cu ce văd la televizor, divele mele cântă şi dansează de mama focului, reuşind cu succes să acopere emisiunea.

Şi atunci am început să ne facem strategii.

În prima fază, am mai cumpărat un televizor şi l-am pus în dormitor, deşi nu cu mult timp în urmă juram să nu-mi pun televizor în dormitor. Mă rog, oricum nu merge el prea mult timp… Aşa că acum avem unul în living, unul în dormitor şi unul în bucătărie. Cresc şansele să putem vedea şi noi ceva…

În a doua fază, am încercat să reorganizez programul de seară, dar numai în serile cu pricina. Adică am mutat baia/duşul de seară mai repede, înainte de 20.30, iar povestea e una singură, scurtă, dintr-o carte cu aventuri moralizatoare cu animăluţe (nu acceptă să asculte povestea de la casetofon, deşi le-am pus în cameră CD player şi au multe poveşti pe CD. Musai să citească mami!)

În al treilea rând, am încercat o diversiune, respectiv ceva tactici de distragere a atenţiei: după baie, le-am instalat pe ele în patul mare din dormitor şi le-am pus acolo desene, pe televizorul cel nou și maaaaare! Orice poveste cu orice prinţesă, la alegere! Plus ceva prăjiturele, fursecuri, chestii bune făcute de mami… Ca să stăm noi dincolo şi să ne uităm liniştiţi…

Şi toate aceste tactici au eşuat. Pentru că, în final, ne regăsim toţi patru în aceeaşi cameră, ori noi uitându-ne cu ele la desene, ori ele peste noi, acoperind cu chicoteli orice Voce a României 🙂 Dacă stăm noi în dormitor, nu au nicio plăcere mai mare decât să se urce cu noi în pat, peste noi, râzând în hohote, fericite. Deci clar că nu mai auzim/vedem nimic.

De ce eşuează, nu ştiu. Noi nu ne putem relaxa singuri, ori nu putem sta fără ele, ştiind că ele sunt dincolo, ori ele nu pot sta fără noi… cert este că nu am reuşit să vedem niciodată vreo emisiune de la cap la coadă. Şi atunci, despre ce trucuri vorbesc eu aici? Pe cine încerc să păcălesc? Singura modalitate prin care putem vedea emisiunile preferate e… la reluare, sâmbătă şi duminică, atunci când minunatele dorm.

În rest, vinerea dansăm împreună cu baletul emisiunii şi cu Ştefan Bănică, iar marţea cântăm împreună cu Smiley. Şi aşa frumos cântă fetiţele mele… iar de dans ce să mai zic, sper că nu ne vede nimeni de afară, prin geam, cum dansăm toţi patru, ţinându-ne de mâini, ori în paşi de vals, fiecare cu câte o fetiţă în braţe 🙂

O, azi e marţi… Vocea României! 😀

Și cam așa anticipez că ne vom uita la tv:

Trash the Dress! :)

Mai toate miresele din ziua de astăzi fac musai, de obicei după nuntă, și o sesiune foto sugestiv denumită Trash the Dress. Adică o sesiune foto în care – teoretic – își tăvălesc rochia de mireasă prin peisaje neconvenționale – și zic „teoretic”, pentru că nu e chiar „trash the dress” dacă te pozezi lângă o căpiță de fân, însă pe majoritatea mireselor nu le lasă inima să își distrugă cu adevărat rochița.

Revenind, însă 🙂 eu n-am făcut o astfel de ședință foto acum 6 ani și jumătate, când am fost mireasă. Nici pe mine nu m-ar fi lăsat inima să mă tăvălesc prin noroi în rochie de mireasă, sincer. Iar după nuntă, nici nu mi-a trecut prin cap să renunț la rochie, ci am pus-o la păstrare, visând cum, într-o bună zi, o să mă joc de-a prințesele cu fetița mea cu ochi albaștri.

Cum sunt o norocoasă, visul mi s-a împlinit mai repede și mai frumos decât m-aș fi așteptat 🙂 Weekendul trecut am fost la bunici, la Orăștie… afară era urât, așa că a trebuit să stăm mai mult prin casă… ce să facem, cum să ne distrăm, de-a ce să ne mai jucăm?! Ne-am jucat de-a pirații, ne-am costumat și în cowboy… apoi mi-a venit o idee mai… feminină. Am căutat în dulapul din vechea mea cameră și  am scos rochia de mireasă, cu toate accesoriile 🙂 inclusiv mănuși, voal, inclusiv jartieră! Și ne-am distrat grozav, împodobindu-ne reciproc, eu și cu cele două minunate ale mele, între care una are și ochi albaștri.

Georgia a fost cea mai încântată, ea deja are preocupări domnișorești, se visează prințesă, îmi spune povești în care ea și Emma sunt personaje principale și merg la bal, îmbrăcate în niște rochii scumpe, de obicei albe, de catifea, împodobite cu diamante! Și acum a avut ocazia să se împodobească, drăguța mea, i-au plăcut grozav mănușile și voalul. Cât despre Emma, a părut să aprecieze mai mult jartiera mea unicat de la Jolidon, pe care a purtat-o mândră… pe cap 😀

Și așa, până la urmă, rochia mea de mireasă a avut parte, în final, și de o sesiune foto Trash the Dress 🙂 chiar dacă nu eram eu în ea…

Această prezentare necesită JavaScript.