La mulți ani, Emmelina!

Nu există ochi mai albaștri decât ai ei, nu există copil mai încăpățânat, nu există copil mai minunat. Nimeni nu ne poate crește atâta tensiunea și nimeni nu ne poate topi inima într-o secundă, cum face ea. Nimeni nu ne iubește mai pur decât ea. Nimeni nu știe atât de clar ce vrea, la 4 ani.

De multe ori ne testează limitele cu încăpățânarea ei de un calm exasperant, cu insistența ei, cu ”picătura chinezească”. Apoi ne gândim că-i va fi bine mai târziu, dacă va ști să își urmărească la fel de hotărât țelurile. Acum, nimeni nu o poate convinge să renunțe la ceva. Poți să ai senzația, câteva minute, că ai lămurit-o, că ai învins, că ai convins. Dar e numai o iluzie. Nimeni, absolut nimeni, nu o convinge pe Emma.

Eu încerc să o iau cu binișorul, nu merge niciodată. Apoi mă supăr pe ea. Și ea vine și se lipește de mine și zice ”Hai să ne împăcăm, nu îmi place să fim supărate”. Și mă strânge și mă îmbrățișează și mă topește și mă iubește. Apoi facem cum vrea ea, exact cum vrea ea. Îmi spune ”mami, te iubesc până la stele!” sau până la curcubeu, sau până la stropii de ploaie, sau până la nori.

Eu nici nu știu să îi spun cât de mult o iubesc, încă nu s-a inventat dincolo-de-infinitul.

E foarte feminină și iubitoare de frumos. M-a învățat să mă îmbrac mai mult în rochii, pentru că ea nu pleacă la grădiniță fără rochiță. M-a învățat să mă machiez mai des, pentru că mă privește admirativ când mă aranjez. Îi plac rujurile și parfumurile. Abia așteaptă să ”crească mare, femeie”, ca să aibă sâni 😛 Și vrea să fie mamă de doi băieți. Nu știu de ce. Când va fi mare, femeie, vrea să se facă cititoare. Și să meargă la birou, ca mami. Îi plac pantofii cu toc și nu înțelege de ce nu port așa ceva iarna. A trebuit să îmi iau cizme cu toc, din cauza ei. Îi plac mărgelele, zorzoanele, sclipiciul, zânele și prințesele.

Are o colecție de rochițe ”normale” și o colecție de rochițe ”de prințese”. Seara, își alege ținuta pentru a doua zi, la grădi. Dacă nu o consult, pierd timp dimineața și îl pierd inutil, că oricum se îmbracă numai cum vrea ea. Oricum, are gusturi bune și nu exagerează. Îi plac și unghiile date cu ojă, dar a înțeles că la grădiniță nu e voie. Drept pentru care, duminică seara m-a pus să-mi șterg unghiile, că doar n-o să merg luni la birou cu ele roșii?! Și în casă, îi place să stea îmbrăcată în rochie de prințesă. Astăzi a primit una de zână, rochița lui Tinkerbell.

Asta este Emma la 4 ani.

La mulți ani, curcubeul meu albastru, cauza firelor noastre albe! Te rugăm să rămâi exact așa cum ești, exasperantă și minunată! Vei fi unică, puternică, luptătoare și necruțătoare, frumoasă și deșteaptă, independentă și cochetă 🙂 Foarte bine. Să fii sănătoasă!

emma

Are mama două fetițe… hărnicuțe foc!

Pun acest post ca să îl folosesc peste câțiva ani, probabil ca șantaj emoțional 🙂

Drăguțele mele fetițe sunt extraordinar de hărnicuțe. Dacă mă văd că șterg praful, vor să mă ajute; ar vrea să spele pe jos cu mopul, să spele vasele, să gătească, orice. De fapt, mă roagă fierbinte să le las să mă ajute. La început nu le-am prea lăsat peste tot, apoi mi-am zis: cum să nu le las?! Peste câțiva ani, o să mă rog eu de ele să mă ajute! Și ele nu vor fi obișnuite cu asta, dacă nu le las de acum…

Prin urmare, aseară am făcut chiftele cot la cot cu Emma (nu e prima dată…); Georgia spală vasele când vrea și se oferă – dacă sunt vase mai mici, pe care să le poată ține în mână, iar la șters praful sunt experte – deși mai dau și eu cu o cârpă după ele (fără să mă vadă), pentru că le dau șervețele umede ca să șteargă, iar astea nu-s grozave la curățenie.

După ce s-au rugat de mine minute în șir să le las să spele vasele, într-o seară, le-am lăsat; apoi le-am pus la masă și le-am filmat în timp ce îmi promiteau că mă vor ajuta la treburi și când vor crește mari 😀 Acum am și filmulețul, și textul ăsta, plus poze, ca să le arăt cât de harnice erau când erau mici – numai în cazul în care nu vor rămâne la fel de harnice și în adolescență!

 

Clujul meu drag (XI) Școala minunată din cartier

Astăzi a fost Ziua porților deschise la școlile din Cluj, pentru părinții și copiii care vor merge la școală în clasa pregătitoare. Da, vom merge și noi, nu doar copiii 🙂 Evident că după micul dejun ne-am înființat la școala de care aparținem, ca să vedem despre ce e vorba. Avem pe listă vreo trei școli, însă am vrut să o vedem în primul rând pe asta care ne are și ea pe listă.

Este vorba despre ”Ion Agârbiceanu”, școală gimnazială ”de cartier”, cum s-ar zice. Am făcut niște sondaje înainte și am auzit numai lucruri bune, de la elevi și de la părinți. Am cercetat site-ul și mi-a plăcut ce am văzut. Iar azi dimineață, am mers toți patru, să vizităm școala.

Ne-au întâmpinat doamne tare drăguțe, învățătoarele care au acum clasele pregătitoare și cele care vor prelua la toamnă. Ne-au făcut un tur prin toate clasele, am văzut materiale didactice, dotări, clasele, băile (unde toaletele erau roz la fetițe, fapt care i-a plăcut Emmei la nebunie). Au chiar și un laborator de informatică, dotat cu laptopuri mici 🙂 Au sală de sport, căci au două ore de sport pe săptămână. Vor învăța alfabetul (doar literele mari), primele noțiuni de matematică, limba engleză; lecțiile vor dura câte 35 de minute, vor avea și ore de dans/muzică.

Plusuri: mi-au plăcut foarte mult clasele, dotările, materialele didactice. Cel mai mare plus: școala este foarte mare, iar cei mici au un corp de clădire absolut separat de ceilalți, cu toate sălile numai pentru ei. Alt mare plus: au program after school, până la ora 16, când își fac temele și pot lua masa – mâncarea fiind adusă de o firmă de catering. Încă un plus: școala are uniformă proprie, pe care o cunoșteam deja, căci îi tot văd pe copiii din cartier și îmi place.

Minus: religia. Ăsta va fi mereu of-ul meu, îndoctrinarea din școli… Nu mi se pare ok să aibă capelă în școală, să aibă foi de lucru pe teme religioase, să îi pună să se roage, chestii de-astea. Dar nu mi se pare normal nici ca eu să îi interzic Georgiei să participe la toate astea dacă ea va dori. Vor avea ore de religie, mi s-a spus. Și mi s-a strâns un pic inima, iar entuziasmul mi-a mai scăzut. Nu voi face nimic în privința asta, totuși, pentru că nu voi hotărî în locul ei nici că e creștină, nici că e atee. M-a întrebat o dată dacă există Dumnezeu și i-am zis că unii oameni cred asta, iar dacă ea va vrea să creadă, la rândul ei, atunci va exista pentru ea. Mi-a răspuns că ea crede că există. OK, ce era să-i spun? Că nu există nici Moș Crăciun? Am lăsat-o în pace și sper să pot face asta mereu 🙂 Oricum, n-o să ne rugăm înainte de masă, asta-i clar.

Fără această mică paranteză, totul a fost minunat în școala noastră de cartier și cred că ea e aleasa. Am eliminat din start școlile de centru, pentru că nu o să-mi stresez copilul inutil să se ridice prin puteri proprii la niște standarde care există în mod artificial. Știu cazuri de copii care iau deja meditații în particular, din clasa a cincea, ca să facă față pretențiilor unor profesori care nu predau la nivelul propriilor pretenții. Și mai știu că am un copil excepțional, care va străluci în absolut orice școală, pentru că asta știe ea să facă, să strălucească.

Viitoarele ei posibile învățătoare deja își făceau planuri, azi, cum o să-i dea fișe de lucru separate, mai grele decât la ceilalți copii; au văzut-o citind de pe pereți, din cărți, din tot ce prindea 🙂 Și-a scris chiar și numele pe o tablă, apoi și l-a scris și Emma, pentru ca stupoarea să fie totală (știați că nu mai există table de-alea clasice, cu cretă? Toate sunt albe și scriu pe ele cu markere!). Deja își făceau planuri și cu Emma, pentru toamna lui 2016. Și ne-au sfătuit să o ducem pe Georgia la Palatul Copiilor, ca să îi cultivăm pasiunea pentru desen – și asta mi-a plăcut.

Acesta a fost, deci, primul nostru contact cu școala. Pornim într-o adevărată aventură… sperăm să fie una cât mai frumoasă, pentru toate părțile implicate. La plecare, am fost rugați să scriem impresii, iar Georgia a scris: ”Georgiei i-a plăcut școala”. Asta-i tot ce contează, nu? Și suntem norocoși că avem așa o școală mare și frumoasă în cartier 🙂

 

Seri cu povești

Cred că a trecut deja o lună de când nu mai am loc să citesc eu povești, seara. Mai aveam puțin și împlineam 6 ani de când citesc, seară de seară, aventuri cu prințese, scufițe roșii, lupi sau purceluși, motani încălțați, prinți neînfricați și alte personaje dubioase. Dar, de când Georgia s-a prins cum se leagă literele și cuvintele, nu mai am loc. Chiar dacă încep eu să citesc, inevitabil îmi smulge cartea din mână, cu rugăminți fierbinți și promisiuni de genul ”numai o pagină, mami!”. Și apoi abia îi mai smulg eu cartea din mână.

Mai am șanse în fața lor numai cu povești inedite, pe care să le spun, nu să le citesc, asta le place la nebunie. Le-am cucerit ultima dată cu Prâslea cel voinic, m-au ascultat cu gurile căscate. Așa că acum scotocesc prin memorie, după astfel de basme, pe care nu le poate găsi – încă – Georgia în cărți.

”Prâslea cel voinic și merele de aur” a fost basmul copilăriei mele, la bunici, la Vinerea. Eram mică de tot și face parte dintre primele mele amintiri reale: bunicul meu, Moșu’ Marcu, stătea în genunchi la capătul patului unde tronam eu, Întâia nepoată, și îmi povestea. Stătea la gura sobei, la propriu, și îmi spunea povestea asta la nesfârșit, fără să mă plictisesc vreodată. Poate că îmi spunea și altele, dar cu siguranță asta era preferata mea, căci numai de ea îmi amintesc. Este, de altfel, una dintre cele mai prețuite amintiri ale mele, căci nu mai am multe în afară de ea… l-am pierdut pe Moșu când aveam numai 8 ani și încă mi-e dor de el. În special în februarie mă gândesc la el, iar în acest februarie se împlinesc 25 de ani de când trăiesc fără bunicul care îmi spunea povești. Probabil din cauză că am trăit prea mult fără el, acum nu știu din memorie – sau nu îmi vin – alte povești, să le spun, nu să le citesc, fetelor mele.

De multe ori, ca să nu-mi pierd statutul privilegiat de povestitoare, trebuie să inventez povești, așa pot să le captez atenția. În rest… mă uit la Georgia și o ascult cum citește, are deja intonație și atitudine de povestitoare. Și sunt tare mândră că am reușit, sigur am avut și eu ceva merit în asta, în pasiunea ei pentru citit și pentru povești.

Suntem o familie de povestitori și sper ca fetele mele să le povestească nepoților (să le spună, nu să citească de pe tabletă!), peste 50 de ani, un basm uitat de lume și de cărțile moderne de povești, despre Prâslea cel voinic și merele de aur.

DSC05244

De topit inima, în prag de seară

Heart-melting #1

Georgia îmi spunea că fetele din ”Frozen” își iubeau părinții, pentru că aveau grijă de ele și erau niște părinți foarte buni și atenți… ”Ca și voi, mami, și voi sunteți cei mai grozavi părinți!”. Chiar și atunci când vă certăm, sau uneori, când mai strig la tine? ”Da, eu oricum vă iubesc, pentru că sunteți cei mai drăguți părinți”.

Heart-melting #2

Emma doarme de două nopți cu un bilețel sub pernă… pe un mic post-it am scris eu ”Te iubesc”, cu o carioca roșie, plus câteva inimioare. ”Îl pun aici sub pernă, mami, ca să nu uit niciodată, nici noaptea, cât de mult mă iubești”

Primăvara muzicală. Și sportivă

Ciudat că ultimul post era despre iarnă, iar acesta deja e despre primăvară 🙂 Chiar atât de mult timp am lipsit?! Fetele au fost în vacanța intersemestrială la bunici, timp în care noi ne-am făcut de cap… iar după ce s-au întors, ne-am făcut de cap împreună!

Nu știu cum o fi prin alte părți, dar la Cluj a venit primăvara. Am avut câteva zile atât de frumoase, cu soare și temperaturi incredibile. Așa că am profitat de ele. Într-o zi obișnuită ne întoarcem toți patru, împreună, la ora 17. Iar în după-amiezele cu soare, intrăm doar să ne lăsăm bagajele, eventual să ne facem mai comozi, iar ele să își ia rolele, trotineta sau bicicletele. Da, Emma a descoperit rolele și a devenit fan. Se descurcă extraordinar de bine! Georgiei nu i-au plăcut niciodată prea mult, ba chiar s-a smiorcăit când i le-am dat prima dată, cred că nu avea încă patru ani. Nu am insistat. Acum, însă, Emma (care nu are încă patru ani), le-a cerut și s-a avântat cu ele, de prima dată, nu le-a dat jos cel puțin o oră.

Georgia, în schimb, a ales trotineta. Are una super cool, din Germania, pe care ne putem da chiar și noi. Nu trebuie decât să-i ridicăm ghidonul și zburăm cu ea (ceea ce am și făcut…). În alte plimbări, au ales amândouă bicicletele. Șaua Georgiei a trebuit muuult ridicată, față de anul trecut, iar tricicleta Emmei pare tot mai mică 🙂 Dar ne descurcăm!

Și mai avem niște noutăți foarte tari: fetele au început cursuri de pian. Georgia și-a manifestat de multe ori dorința de a cânta la pian – nu știu cât era de serioasă, dar eu mi-am propus să o iau în serios. După prima lecție, am aflat că are talent și înclinație, ceea ce am putut observa și eu, pe loc: a învățat trei cântecele simple, după ce Claudia (profesoara) i-a arătat notele, o singură dată. I-a plăcut la nebunie, insista să tot repete… apoi, ajunse acasă, repeta mișcările degețelelor pe niște clape imaginare, în aer.

Și Emmei i-a plăcut foarte mult, chiar dacă ea nu a fost prea răbdătoare, în prima fază. Apoi, însă, și ea tot voia să repete. Iar Georgia și-a mai văzut un vis împlinit, acela de a forma o ”orchestră”: Claudia are și ea un băiețel de vârsta Georgiei, așa că am avut trei copii cu trei instrumente – pian, chitară și ukulele. A fost distracție maximă!

Acum, căutăm să cumpărăm o claviatură 🙂 deocamdată pe site-urile specializate, ca să știm ce vrem, când ajungem în magazin…

[Și iarăși aparatul foto a fost nepregătit, așa că am doar câteva poze, făcute cu telefonul. Nu-i nimic, așa sunt mai vii amintirile]