Primăvară fără flori de cireş

Încă din toamnă sau iarnă sau de când a fost anunţat meciul, plănuiam că o să-mi petrec cea de-a 36 aniversare pe stadion, alături de Co (tatăl meu microbist). E vorba despre meciul România-Danemarca, pe Cluj Arena, fix în 26 martie. Aşa că mi-am însemnat evenimentul, iar acum tot primesc diverse notificări despre el.

Toamna trecută, părinţii mei au tăiat cireşul din curtea casei – era bătrân, prea mare, putred pe dinăuntru, ameninţa casa. La o furtună mai serioasă ar fi putut să distrugă (cel puţin) acoperişul. A fost necesar să-l tăiem, dar am rămas cu un gol în curte (şi nu numai). Mă gândeam, nostalgic, la primăvara fără flori de cireş, pentru că asta mi-a plăcut mereu la cireşul nostru, florile. Şi mă gândeam, oare cum va arăta curtea fără florile de cireş?

Nu m-am gândit însă niciodată că o să trebuiască să trăiesc primăvara fără Co. Nu mi-am imaginat curtea fără el. Nici viaţa.

Co nu ne-a mai însoţit în 2017, deşi 17 era numărul lui preferat, l-a urmărit toată viaţa. L-am pierdut în seara zilei de 1 ianuarie, prima zi din an… A fost o zi în care eu am simţit că am îmbătrânit cu 10 ani şi am devenit brusc adult.

De câte ori Georgia pomeneşte despre asta, spune „Co a plecat”, niciodată „a murit”. Cred că nu poate pronunţa cuvântul, şi mie mi-e greu, încă nici nu mă pot gândi la asta fără să mi se umple ochii de lacrimi, dar să îl mai şi pronunţ… Încă nu pot să merg la cimitir şi nu pot pronunţa cuvântul „mormânt”. Pe fete nu le-am dus deloc.

Sunt doar câteva rânduri, dar le-am scris extrem de greu; am început textul ăsta prin ianuarie-februarie şi încă nu ştiu când voi putea să îl public. Sper să reuşesc înainte de ziua mea.

***

Am închis comentariile pentru că nu mai pot, pur şi simplu, să aud sau să citesc „Dumnezeu să-l ierte” sau „condoleanţe”. Orice cuvânt de genul ăsta îmi sună gol, nefiresc. Au fost prea multe, toate la fel, şi nu mă ajută cu nimic. Unii mi-au zis că „viaţa merge înainte”, dar, ştiţi, tocmai asta e problema. Trebuie să trăieşti altfel decât până acum, dar trebuie să trăieşti; trebuie să mă obişnuiesc fără el. Să nu îl mai sun când ies de la birou, ca să ne povestim cum ne-a fost ziua. Să nu îl mai sun când fac teme la mate cu Georgia şi avem o nelămurire. Mă îndoiesc şi că o să mai merg la vreun meci, dar el m-a dus la suficiente, cât să-mi ajungă. Datorită lui l-am văzut pe idolul meu din adolescenţă, Răducioiu, de aproape (plus că a dat şi două goluri în meciul ăla). El m-a dus pe stadioanele mari, la care prietenii mei din orăşelul nostru de provincie numai visau.

Ultimul meci la care am fost împreună a fost în august 2016, pe stadionul CFR-ului. Eu eram pentru prima dată pe acel stadion, deşi stau în Cluj de peste 13 ani – numai că noi ţinem cu „U”, aşa că nu prea avem ce căuta la „rivali” acasă. Am şi o poză de atunci, mă bucur că am avut inspiraţia să o facem. Deşi mă doare stomacul când o văd, acum. Eu sunt în dreapta, el e lângă mine, apoi e vărul meu şi unchiul meu, geamănul identic. Sper ca el să fie sănătos şi să îl văd îmbătrânind, aşa cum nu o să-l văd niciodată pe Co. Pe el nu mi-l imaginam bătrân şi iată că nici nu va îmbătrâni vreodată. Printre melodiile lui preferate era „Forever young”, aşa că… forever young.

***

Alţii mi-au spus să fiu „tare”. Asta cred că am reuşit, aşa am impresia, şi încă mă străduiesc. Pot să merg acasă şi aproape că nu mai am niciun nod în gât când văd poarta. Ne ocupăm de grădină (deja e martie!), am tăiat zmeura şi am găsit legăturile făcute de el, anul trecut, şi mă gândeam ce bine ar fi fost dacă am fi făcut împreună asta, primăvara trecută.

Reuşesc deja să nu plâng atunci când Emma îmi povesteşte cum Co obişnuia să trişeze la v-aţi ascunselea: scotea diverse sunete, ca să le facă să râdă în ascunzătoare şi aşa reuşea mereu să le găsească. Am remarcat că ele îmi povestesc mai multe despre el, dacă văd că mă bucură amintirile astea, nu că plâng. La început, au evitat să vorbească despre el… pentru că ele credeau că mă vor face să sufăr. Le-am explicat că mă bucură faptul că îşi amintesc de el, iar faptul că plâng nu înseamnă ceva negativ neapărat. Le-am spus că este normal să plângem, apoi să râdem când povestim despre el. Le-am spus că aşa e viaţa asta, plângem şi râdem şi ne amintim momente frumoase, amintiri care au devenit dulci-amărui.

Emma e mai deschisă, ea îmi spune des că îi e dor de Co şi îmi povesteşte despre el, se gândeşte mult la el. Şi Georgia se gândeşte mult, sunt sigură de asta, dar nu prea spune. Am tot provocat-o la discuţii, ştiu că ea e mai introvertită. Chiar la început, imediat după întoarcerea la şcoală din ianuarie, a avut probleme de atenţie şi concentrare în clasă. Din fericire, doamna învăţătoare este, aşa cum ar trebui, un psiholog bun şi a observat că se întâmplă ceva cu ea, aşa că m-a întrebat direct. I-am povestit tot şi a stat de vorbă cu Georgia, la şcoală, aşa că am reuşit, împreună, să trecem şi peste faza aceea. Nu ştiu de ce nu mi-a trecut prin cap să îi spun doamnei de la bun început, poate că mă săturasem să povestesc despre asta şi să primesc reacţii specifice.

Emma are momente, numai seara, când se gândeşte la el şi începe să plângă în hohote, o furtună scurtă de obicei. Printre hohote ne spune că îi e dor de Co şi atunci nu putem decât să o luăm în braţe şi să îi spunem că şi nouă ne e tare dor de el. Altceva nu ştiu ce să fac.

Nu ştiu ce să-i spun nici Emiliei, mama mea, care acum reînvaţă să trăiască, fără el. Au fost împreună de pe băncile şcolii.

Nu ştiu nici cum o să trec peste ziua mea, prima fără el.

Nu ştiu mai nimic, zilele astea…

Anunțuri