Primăvară fără flori de cireş

Încă din toamnă sau iarnă sau de când a fost anunţat meciul, plănuiam că o să-mi petrec cea de-a 36 aniversare pe stadion, alături de Co (tatăl meu microbist). E vorba despre meciul România-Danemarca, pe Cluj Arena, fix în 26 martie. Aşa că mi-am însemnat evenimentul, iar acum tot primesc diverse notificări despre el.

Toamna trecută, părinţii mei au tăiat cireşul din curtea casei – era bătrân, prea mare, putred pe dinăuntru, ameninţa casa. La o furtună mai serioasă ar fi putut să distrugă (cel puţin) acoperişul. A fost necesar să-l tăiem, dar am rămas cu un gol în curte (şi nu numai). Mă gândeam, nostalgic, la primăvara fără flori de cireş, pentru că asta mi-a plăcut mereu la cireşul nostru, florile. Şi mă gândeam, oare cum va arăta curtea fără florile de cireş?

Nu m-am gândit însă niciodată că o să trebuiască să trăiesc primăvara fără Co. Nu mi-am imaginat curtea fără el. Nici viaţa. Continuă lectura

Anunțuri

Weekend de povestit (1): Cum a fost concertul Andre Rieu

Am fost una dintre zecile de mii de oameni care au mers la concertul Andre Rieu. Şi am rămas vrăjită, la fel ca şi ei. Cunosc toate criticile care îi sunt aduse – că e prea comercial, că genul acesta de muzică nu se poate asculta aşa, într-un mega concert. Că e blasfemie. Că adevăraţii iubitori şi cunoscători bla bla bla bla.

Părerea mea personală despre cei care spun fie că Andre Rieu nu e un muzician adevărat, fie că muzica din concertele sale nu e de calitate, este că sunt răutăcioşi sau nu ştiu despre ce vorbesc. De ce să critici pe cineva care cântă pe o scenă uriașă, în fața unui public atât de numeros, valsurile lui Strauss și Șostakovici? Continuă lectura

Încă un univers paralel

Am avut ocazia, în această mini-vacanţă, să ne petrecem o zi din viaţă într-un univers paralel cu al nostru – dar iată că ne-am intersectat, din întâmplare, deşi asta nu ar fi trebuit să se întâmple, cu două chestii paralele 🙂 Am ajuns, de fapt, într-un univers uitat de lume, în care timpul a uitat să mai curgă, sau poate că doar viaţa a încetinit, puţin, dacă nu a încremenit de tot. Vorbesc despre un cătun dintr-un vârf de munte, unde se ajunge foarte greu cu o maşină obişnuită, drumul fiind îngust şi denivelat, plus că ameţesc, încă, dacă mă gândesc la pante şi rampe. Continuă lectura

Despre bunici deştepţi şi nepoţi fericiţi

Fetiţele minunate sunt în vacanţă la bunici. Mai au vreo două zile de distracţie, până când le vom aduce acasă, căci vacanţa deja e pe sfârşite, din păcate.

Când sun să văd ce fac, nu prea au timp să vorbească. O dată fac brioşe cu măr şi scorţişoară cu Emilia, altă dată călătoresc la Paris – asta înseamnă că bunicul Co merge în patru labe din living până în bucătărie (adică la Paris), cu ele pe spate (da, cu amândouă deodată, ce bine că are spatele puternic!). O dată fac teatru de păpuşi, cu marionete, altă dată sunt în grădină, descoperă ghiocei sub zăpadă. O dată sunt la plimbare cu Co, altă dată desenează sau Georgia scrie poveşti la calculator 🙂 Continuă lectura

Prima zi de școală (1987)

Prima mea zi de școală a fost în septembrie 1987. Nu-mi amintesc mare lucru din ea… Doar că aveam două fundițe maaaari și breton scurt și strâmb, cum mi-l tăia Emilia de obicei. De fapt, amănuntul cu bretonul scurt și strâmb l-am văzut în poze, nu mi-l amintesc 😛 Așadar, nu-mi amintesc neapărat lucruri, dar îmi amintesc senzații.

Îmi amintesc de Emilia, emoționată, și de prietenii mei – eram toți fericiți, fără stres, fără griji. Restul e în ceață, nu mai știu nici cine ne-a făcut puținele poze pe care le avem (eu am două poze în albumul meu personal, din prima zi de școală – așa că majoritatea vieții mele de până la inventarea aparatului digital încape într-un singur album).

Un lucru îl am foarte clar în minte, în condițiile în care tot restul e ca un film, ca un vis: cât am fost de fericită și de surprinsă când, în curtea școlii, a apărut bunicul meu! El locuia la țară, la Vinerea, la vreo 25 de kilometri de Orăștie. Nu era ușor să vii de acolo la noi, la oraș, în ciuda distanței mici, pentru că nu aveam niciunii mașină. Nici la telefon nu vorbeam des – trebuia să sunăm la centrală și să cerem ”Vinerea, numărul 228, vă rog!” (așa m-a învățat Emilia, să sun în caz de nevoie). Mai mult decât atât, bunicul meu era în perioada aceea internat la sanatoriu, la Geoagiu, pentru că era bolnav. Iar de acolo era și mai greu de venit, căci trebuia să mergi destul de mult, pe jos, până la șosea, apoi încă ceva kilometri până la Orăștie. Nimeni nu se aștepta să vină, asta e concluzia.

Și totuși, în prima mea zi de școală, moșu Marcu (așa îi spuneam eu), a fost lângă mine. Nu știu cum a ajuns, cu ce sau cu cine. Știu numai că am fost fericită să îl văd și mi-l amintesc foarte clar, îmbrăcat atât de elegant, într-un costum negru, cu o cămașă albă și cu un buchet de trandafiri în mână.

De curiozitate, astăzi am căutat să văd pe ce dată ar fi putut să înceapă școala în 1987 și am aflat că luni, când ar fi fost prima zi de școală, a fost 14 septembrie. Era ziua lui, ziua lui moșu Marcu… De ziua lui, a făcut tot posibilul să coboare de la sanatoriu, ca să fie în curtea școlii, lângă mine, în prima zi. Când mă gândesc la asta, mi se face și mai dor de el, căci a murit la mai puțin de doi ani după prima mea zi de școală. Și sper că a fost fericit atunci, de ziua lui, măcar atât de fericit cât am fost eu.

Mi-aș dori să știe cât a însemnat pentru mine prezența lui acolo, să știe că îl adoram și că îmi amintesc atât de clar de el, deși a fost lângă mine, fizic, doar 8 ani. Și mi-aș fi dorit să o vadă și pe Georgia, în prima ei zi de școală – luni, 15 septembrie, 2014.

Seri cu povești

Cred că a trecut deja o lună de când nu mai am loc să citesc eu povești, seara. Mai aveam puțin și împlineam 6 ani de când citesc, seară de seară, aventuri cu prințese, scufițe roșii, lupi sau purceluși, motani încălțați, prinți neînfricați și alte personaje dubioase. Dar, de când Georgia s-a prins cum se leagă literele și cuvintele, nu mai am loc. Chiar dacă încep eu să citesc, inevitabil îmi smulge cartea din mână, cu rugăminți fierbinți și promisiuni de genul ”numai o pagină, mami!”. Și apoi abia îi mai smulg eu cartea din mână.

Mai am șanse în fața lor numai cu povești inedite, pe care să le spun, nu să le citesc, asta le place la nebunie. Le-am cucerit ultima dată cu Prâslea cel voinic, m-au ascultat cu gurile căscate. Așa că acum scotocesc prin memorie, după astfel de basme, pe care nu le poate găsi – încă – Georgia în cărți.

”Prâslea cel voinic și merele de aur” a fost basmul copilăriei mele, la bunici, la Vinerea. Eram mică de tot și face parte dintre primele mele amintiri reale: bunicul meu, Moșu’ Marcu, stătea în genunchi la capătul patului unde tronam eu, Întâia nepoată, și îmi povestea. Stătea la gura sobei, la propriu, și îmi spunea povestea asta la nesfârșit, fără să mă plictisesc vreodată. Poate că îmi spunea și altele, dar cu siguranță asta era preferata mea, căci numai de ea îmi amintesc. Este, de altfel, una dintre cele mai prețuite amintiri ale mele, căci nu mai am multe în afară de ea… l-am pierdut pe Moșu când aveam numai 8 ani și încă mi-e dor de el. În special în februarie mă gândesc la el, iar în acest februarie se împlinesc 25 de ani de când trăiesc fără bunicul care îmi spunea povești. Probabil din cauză că am trăit prea mult fără el, acum nu știu din memorie – sau nu îmi vin – alte povești, să le spun, nu să le citesc, fetelor mele.

De multe ori, ca să nu-mi pierd statutul privilegiat de povestitoare, trebuie să inventez povești, așa pot să le captez atenția. În rest… mă uit la Georgia și o ascult cum citește, are deja intonație și atitudine de povestitoare. Și sunt tare mândră că am reușit, sigur am avut și eu ceva merit în asta, în pasiunea ei pentru citit și pentru povești.

Suntem o familie de povestitori și sper ca fetele mele să le povestească nepoților (să le spună, nu să citească de pe tabletă!), peste 50 de ani, un basm uitat de lume și de cărțile moderne de povești, despre Prâslea cel voinic și merele de aur.

DSC05244

În nămeți

Nu, nu suntem sinistrați. Circulăm bine prin oraș, avem de unde să facem cumpărături 🙂 Ne apără Carpații… Dar de nins, tot a nins bine și la noi! Avem nămeți frumoși, mult-așteptați, iar săptămâna asta ne-am făcut de cap cu ei, de aceea am lipsit și de pe blog.

Avem noroc de o iarnă faină, fetele ne-au fost sănătoase, iar asta e cel mai important. Deja se vede că devin mai puternice, au fost răcite o singură dată… sper să nu le ”deochi” spunând asta!

De când a venit zăpada, după-amiezele ni le petrecem în parc, toți patru, și ne bucurăm de ea. Ne-am tăvălit prin zăpadă, am zburat cu săniuța (unii), iar eu am și tras câteva căzături, căci e greu să alergi cât de tare poți, pe gheața acoperită cu zăpadă, în timp ce cânți în gura mare ”Săniuța fuuuuge, nimeni n-o ajuuuuuunge…”. Nu se compară o oră de-asta cu o oră la sală, pe cuvânt. După zeci de minute pe bandă sau pe bicicletă nu am făcut febră musculară, dar aseară, după ce am alergat ca bezmetica trăgând săniuța după mine, pe gheață, m-am cam resimțit. Partea pozitivă e că n-am gâfâit, deci sunt și eu mai rezistentă. Orele petrecute la World Class nu au fost în zadar…

Le-am învățat și să se dea singure pe derdeluș. Deocamdată, pe unul mic, un mini-delușor (știu că e pleonasm, că e și mini, și delușor, dar chiar așa e…). Prima dată, nu le venea să creadă că e posibil așa ceva, să îți dai drumul cu sania, în halul ăla. Apoi nu-și mai dădeau rând. Și în final foarte greu le-am convins să plecăm.

Aseară am construit și omul de zăpadă visat de atâtea zile. În loc de nas, Emma i-a pus un țurțure – asta e noua ei descoperire, țurțurii, sunt de-a dreptul fascinanți! Evident că omul a fost botezat Olaf, doar nu mai există alt nume, nu?

*Pentru necunoscători, Olaf e omul de zăpadă din ”Regatul de gheață” (”Frozen”), noul film Disney.

Au fost câteva zile în care ne-am întors și noi la copilărie. Parcă niciodată nu m-am simțit așa de copil ca acum, prin zăpadă. Și mi-am amintit că, pentru noi, așa era toată iarna, nu doar câteva zile! De dimineață până seara la săniuș, sau până când înghețam bocnă. Ne dădeam drumul cu săniile de sus, de pe un deal adevărat, printre copaci. Aș leșina dacă le-aș vedea pe fetele mele făcând acum așa ceva 🙂 Mergeam acasă uzi, nu aveam salopete de schi, în cizme aveam ciorapi de lână pe care îi scoteam și îi uscam pe sobă. Nu îmi amintesc să fi răcit vreodată. Nu-mi amintesc de niciun doctor, în schimb îmi amintesc de prietenii mei de la Vinerea, alături de care urcam dealul și apoi alunecam la vale, printre pruni, pe sănii, până în saivan.

*Saivan= o clădire care de obicei adăpostește oile, iarna, însă acesta despre care vorbesc eu era părăsit și stătea fix în calea pârtiei noastre.

Prindeam viteză și nu de puține ori ne opream într-un pom. Nu avem niciunul cască, iar nimănui nu-i trecea prin cap cât era de periculos ce făceam. Ca prin minune, n-am pățit nimic mai grav decât să-mi rup blugii, pe care mi i-a cusut, în secret, buna, ca să nu afle nimeni – buna era, de fapt, străbunica mea, Florentina, care ne tolera cu veșnice zâmbete toate năzbâtiile. Așa-mi trebuia, dacă m-am dus și eu în blugi la săniuș… orășancă nepricepută 🙂

Mi-aș dori și pentru fetele mele așa o copilărie magică. Nu cred că e prima dată când spun asta aici. Mi-aș dori să aibă asemenea experiențe, asemenea amintiri. De-asta le las să se tăvălească, de-asta alerg cu sania după mine, atâta timp cât ele chiuie de fericire. Mi se pare totuși puțin, față de ce am avut noi norocul să trăim… căci suntem în mijlocul orașului, nu pe dealuri. Sâmbătă, le ducem la bunici, în vacanță, și sper să aibă și acolo zăpadă și experiențe minunate. Și musai ne trebuie o ieșire undeva, pe niște dealuri adevărate 🙂

P.S. Nu am poze nici de zilele astea, nici din iernile copilăriei, căci, în ambele cazuri, aparatul foto era de prisos. Dar poate tocmai de aceea amintirile sunt atât de vii.

Cel mai frumos cadou

Am avut o zi minunată, în care m-am simțit în centrul atenției 🙂 Lumea s-a înghesuit să îmi ureze ”la mulți ani” și toate celelalte, am primit cadouri, am avut chiar și o mică ”sindrofie” la birou (oare mai folosește cineva cuvântul ăsta?!). Pe scurt, m-am simțit foarte bine, apreciată de cei din jur. Și ce îți poți dori mai mult…

Acasă, am primit cea mai frumoasă felicitare din lume, făcută de mânuțele Georgiei… cu flori, steluțe-sclipici (așa le-a numit ea) și inimioare. Dar, cel mai tare element a fost semnătura, numele ei, pe care l-a scris pur și simplu, spontan, fără să-i spună nimeni cum să-l scrie, cum trebuie înșiruite literele… Am rămas mută când am văzut cât de frumos a scris GEORGIA, trebuie să recunoaștem că nu e un nume ușor de scris! Mai ales că nu i-a ”dictat” nimeni!

Am un bilanț destul de bun la 32 de ani, fără să mă refer la lucruri materiale (nici de ele nu mă pot plânge)… Două fetițe frumoase, deștepte și sănătoase, un soț cum puțini mai există, părinți tineri și sănătoși 🙂 Nu-mi doresc nimic mai mult, doar să spun ”mulțumesc”!

Și vă mulțumesc tuturor celor care mă citiți, pentru că acesta este un post aniversar: numărul 600!

Trei ani cu Zori-de-zi

Acum trei ani, pe 25 februarie, la ora 3 dimineața, Emma dădea primele semne că e gata să ne cunoaștem 🙂 Pe la ora 9, deja o țineam în brațe… albă și curată și cuminte… I-am pus numele Emma, după numele părinților mei – Emilia și Emeric – și Ruxandra, care înseamnă ”zori de zi”, fiind de origine persană. Și s-a potrivit de minune, căci a venit deodată cu primele raze ale soarelui, într-o zi ce prevestea primăvara.

De trei ani, ne-a completat cum nu se poate mai frumos familia, alături de surioara ei mai mare. De un an încoace, își face simțită prezența tot mai pregnant. E plină de personalitate și uneori de fițe 😀 Face mutre ca o domnișoară răsfățată, dar poate fi și dulce, drăgălașă, lipicioasă. Totul e să ajungi să o cunoști, să o înțelegi, să îi respecți dorințele.

E așa cum mi-am dorit-o, dar e mai mult decât am visat. Căci nu am putut să-mi imaginez ochi atât de albaștri, căpșor atât de blond și delicat, o fetiță atât de feminină, o micuță atât de plină de personalitate. Nu aș fi crezut niciodată că așa va fi fetița mea. Dar este și o completează atât de minunat pe Georgia, încât mă simt cea mai norocoasă mămică din lume!

La mulți ani, Ruxăndrel cel albăstrel, la mulți ani, prințesa noastră, delicata noastră, încăpățânata noastră, minunata noastră!

DSC08820

2012 s-a dus; bine ai venit, 2013!

Am început blogul ăsta ca pe un jurnal online, pentru ca eu să pot nota diverse lucruri pe care nu vreau să le uit, sau pentru ca bunicii să fie mereu la curent cu ce mai fac fetițele… Când am început, o aveam doar pe Georgia, așa că l-am numit Minunata Georgia – între timp, a apărut și Emma, așa că am schimbat titlul cu Fetițele minunate.

L-am neglijat de multe ori, au trecut zile în șir fără să postez nimic și multe idei s-au risipit din lipsă de timp… pentru că fetițele mele minunate sunt și foarte solicitante, așa că nu tot timpul mai am energie să și scriu pe blog. Cu toate astea, raportul pe 2012 îmi arată că am avut 29.000de vizitatori. Nu știu de unde au venit, mă și sperie un pic cifra asta 🙂 Știu, totuși, că o bună parte dintre ei sunt oameni pe care i-am cunoscut datorită blogului și pe care am ajuns să-i consider prieteni.

Așa că, prieteni și admiratori ai Fetițelor minunate, vă dorim un 2013 superb, plin de bucurie și de aventură, așa cum numai părinții de copii minunați au! La mulți ani!

(mai jos e raportul trimis de WordPress pentru blogul nostru 🙂 )

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

4,329 films were submitted to the 2012 Cannes Film Festival. This blog had 29,000 views in 2012. If each view were a film, this blog would power 7 Film Festivals

Click aici pentru a vedea raportul complet.