De ce avem un cort în casă

Pentru că e foarte mare livingul şi după redecorare aveam prea mult spaţiu 🙂

Pentru că nu ne-am săturat să ne împiedicăm toată ziua de cuburi, în toate colţurile casei, aşa că ne-am dorit şi 100 de mingi colorate, ca să fie şi ele împrăştiate peste tot 🙂

Pentru că nu e suficient că au camera lor, cu un covor mare, moale şi pufos, pe care să se joace, şi vreo 5 coşuri pline cu jucării 🙂

Pentru că Georgia îşi face „cort” din orice pătură, în sensul că şi-o pune în cap 🙂

Ca să fie fetiţele fericite, să aibă (încă un loc) unde să se ascundă, să se distreze şi să se joace.

Astea sunt doar câteva dintre motivele pentru care tati a instalat un cort în living, unul d-ăla cu 100 de mingi  (şi cred că regretă deja, a zis că totul e un playground la noi… ceea ce mi se pare foarte mişto, de altfel) 🙂

Şmecheruţe şi codiţe

Parcă după ce a împlinit un anişor, Emmelina noastră s-a făcut tot mai şmecheră! Dintr-o dată ştie o grămadă de chestii, se bagă în seamă tot mai mult, e mai guralivă, mai prezentă, mai activă. O provoacă ea pe Georgia la joacă, o trage de păr dacă nu o bagă în seamă, o trage de haine, orice ca să îi atragă atenţia. Ţipă revoltată dacă i se ia o jucărie din mânuţă, iar Georgia i-o dă rapid înapoi, când vede o asemenea reacţie. Devastează rafturile cu jucării şi cărţi, împrăştie puzzle-urile Georgiei, deschide dulapuri şi sertare şi cotrobăie prin ele.

Nu mai suportă niciun fel de îngrădire. O mai punem câte puţin în premergător, atunci când îi dăm gustarea, de exemplu – dar nu mai are răbdare să stea în el, şi nici în funduleţ, pe colţar, ca o fetiţă cuminte. Vrea libertate, vrea să exploreze, vrea să o lăsăm pe jos şi să meargă unde vrea ea.  Iar Georgia o priveşte câteodată cu uimire, mai ales când o vede că de-acum reacţionează şi micuţa, nu ne mai lasă pe niciunul să facem ce vrem cu ea. Vine peste mine când lucrez şi trage de laptop sau îmi apasă pe butoane. Când aude că sună telefonul, strigă „daaaaa!!!”, la fel şi când găseşte un telefon sau o telecomandă, le duce la ureche şi zice „da!” şi râde.

Săptămâna asta, într-o zi cu soare, am ieşit pentru prima dată la plimbare fără cărucior, toţi patru 🙂 Eu o ţineam pe Emma de-o mână, tati de celalaltă, iar Georgia se ţinea de mine, ori zburda în faţa noastră, fericită. Se oprea, se întorcea şi venea apoi să o pupe şi să o strângă în braţe pe surioara cea nou-umblătoare – care surioară chiuia şi râdea încontinuu, parcă nu-i venea să creadă că merge şi ea ca oamenii, pe trotuar.

Şi tot săptămâna asta, i-am făcut şi Emmei primele ei codiţe, din cârlionţii ei micuţi 🙂 N-au rezistat prea mult, şi le-a tot tras, apoi s-au mai şi tăvălit prin pat, dar am reuşit să le fac poză la timp 😀

Şi aşteptăm primăvara, aşteptăm soarele… să ne plimbăm mai mult cu fetiţe şi codiţe şi rochiţe!

De ce mi-am dorit eu două fetiţe

Uite de-asta:

Şi de-asta:

şi de-asta!

Nu mi-am dorit doi copii, ci două fetiţe. Ca să le îmbrac în rochiţe minunate, ca să le asortez în culori vesele, ca să le fac codiţe. Ca să ne jucăm împreună „de-a casa”, „de-a magazinul”, „de-a şcoala”, „de-a prinţesele” şi ce mai vor ele. Ca să ne uităm împreună la Albă ca Zăpada şi la Cenuşăreasa şi la Frumoasa şi Bestia.  Ca să fie vesele împreună, să râdă împreună, să se joace şi să se iubească. Să se şi certe, să se tragă de moţ, apoi să se împace şi să se pupe iar. Ca să vorbească încontinuu şi noi să nu ne mai auzim de ele… 🙂 Ca să îl „asalteze” pe tati şi să îl cucerească definitiv. Ca să ţin în fiecare mână câte o mânuţă, când mergem la plimbare. Ca să le văd una lângă alta la masă, cum papă cu poftă amândouă. Şi seara să le bag pe amândouă în cadă! Apoi să stea fiecare în patul ei şi eu să le citesc poveşti. Ca să le pun ghiozdanele (roz) în spate şi să meargă împreună la şcoală. Ca să cumpăr câte două chestii la fel. Şi aş putea continua la nesfârşit… Dar, în principal, am vrut să am două fetiţe ca să le văd cum se drăgălesc şi cum se prăpădesc de râs împreună 🙂

Vin sărbătorile, am spus!

E oficial, chiar vin, mai sunt doar câteva zile până la Crăciun, iar Moşul cel năzdrăvan deja a trecut pe la noi… Da, înainte cu o săptămână, şi ce? Unde scrie că nu putem prelungi sărbătoarea asta frumoasă, că nu o putem întinde cât vrem noi, să ne bucurăm de brăduţ, de cadouri şi de luminiţe mai mult decât o singură noapte?

Mâine plecăm la Orăştie, aşa că ne-am hotărât că e cazul să îl grăbim pe Moş Crăciun, ca să ne admirăm şi noi propriul brăduţ măcar trei seri. Aşa că… brăduţul a apărut la noi în casă în timp ce fetiţele minunate dormeau, vineri. Iar când s-au trezit, surpriză! Georgia nu şi-a luat ochii de la el toată seara, l-a cercetat în amănunt, a observat toate detaliile – Moş de ciocolată, ouă de ciocolată, luminiţe, globuri etc. Apoi s-a apucat să mănânce bomboane şi nu s-a oprit nici până azi. Mai sunt doar câteva, agăţate mai sus, unde ea nu poate ajunge… Am vrut să o lăsăm să vedem câte poate mânca, dar am renunţat noi, că ea nu părea să se oprească 😀

Oricum, e foarte fericită că avem brăduţ şi îl tot admiră, primul lucru dimineaţa vrea să aprindem luminiţele. La rândul ei, Emma a părut impresionată de primul ei brăduţ, chiar dacă e unul simplu şi clasic, aşa cum aveam şi noi în copilărie (în ultimii ani am luat d-ăia norvegieni, dar şi ăsta e drăguţ). Minunatele mele au primit şi primele cadouri, semn că au fost chiar excesiv de cuminţi: două cărţi de poveşti (una cu CD) şi una cu animăluţe, pentru Emma; tot pentru ea un ursuleţ care doarme pe o perniţă şi sforăie, iar pentru Georgia un puzzle cu Mickey, cu 104 piese – astea de fapt le-a trimis Moş Crăciun prin Adi & Raluca 🙂 Am amintit deja dulciurile, Moşul şi ouăle de ciocolată… şi ăsta e doar primul brăduţ, al nostru! După cum spuneam, mâine plecăm la Orăştie, ca să ne petrecem Crăciunul cu bunicii, aşa cum ar trebui să facă toţi copiii.

A venit Moş Nicolae!

Toată lumea ştie că Moş Nicolae vine în noaptea de 5 spre 6 decembrie. Asta pentru oamenii obişnuiţi… Toată copilăria mea, la mine au venit amândoi Moşii seara, în 5, respectiv 24 decembrie. Niciodată nu au avut răbdare până dimineaţa, deci presupun că eu eram excesiv de cuminte 😀

În zilele noastre, de când am şi eu fetiţe care aşteaptă cadouri de la Moşi, am aflat cu uimire că ar trebui să vină dimineaţa – dar până acum nu s-au conformat. Trebuie să anunţ, deci, că la noi a venit aseară Moş Nicolae, exact aşa cum îmi aminteam eu din copilărie!

Mai exact, totul s-a petrecut în timp ce dormeau fetiţele. Înainte să meargă la culcare, Georgia şi-a aşezat propriile ghetuţe, dar şi pe ale surioarei, după ce i-am povestit de Moş Nicolae şi după ce am stabilit că au fost foarte, foarte cuminţi 🙂 Iar când s-a trezit, am îmbrăcat-o şi i-am spus să stea în camera ei până o chem eu (voiam să mă pregătesc să o filmez). Evident că nu a mai aşteptat să o chem, a venit neanunţată, dar am reuşit să o surprind în momentul când a văzut cadourile. De altfel, Emma deja dăduse iama prin ele, că o lăsasem pe jos (ca să nu cadă din pat, adică să nu-şi dea drumu-n cap, ca să ajungă la cadouri).

Se pare că într-adevăr minunatele mele au fost foarte cuminţi, că au primit o grămadă de chestii, deşi se presupune că Moşul ăsta aduce doar nişte dulciuri, aşa, mai modest. Georgia a primit două joculeţe – unul gen puzzle, în care trebuie să facă perechi (animale cu ceva specific fiecărui animal) şi unul cu creionul fermecat care îi place foarte mult – sunt planşe, tot cu animale, sunt diverse întrebări, iar ea trebuie să indice răspunsul corect, dintre trei variante, iar creionul cântă atunci când atinge varianta corectă. Deci Moşul s-a gândit bine, că Georgiei îi plac jocurile „de acţiune”, în care să facă ceva…

Emma, micuţa şi drăguţa, nu e foarte impresionată de jucării, deocamdată, aşa că a primit hăinuţe. Amândouă au mai primit multe dulciuri, „Milka din Alpi”, ou de ciocolată, Barni, tot ce îi place Georgiei… care, când a văzut atâtea bunătăţi pe jos, a zis că facem picnic 🙂 Tot ea a remarcat că Emma a primit portocale mici (clementine), că şi ea e mică, iar Georgia a primit portocale mari, că ea e mare.

Seara, a vrut iarăşi poveste cu lupuşorii şi a trebuit să-i inventez una nouă, pe loc. Şi i-am spus cum a trecut Moş Nicolae pe la toate personajele ei preferate şi cum le-a lăsat câte ceva la fiecare… deci sunt sigură că a adormit cu el în gând.

De ce există blogul ăsta?

Astăzi se împlineşte un an de când am început să scriu pe blog. Am publicat peste 300 de articole şi văd că sunt peste 350 de comentarii. Am trecut aici tot felul de întâmplări, mai mult sau mai puţin haioase, ca într-un jurnal, am pus la păstrare poze şi filmuleţe, am scris poveşti special pentru fetiţele mele (sper că o să le pot strânge la un moment dat într-o carte).

Poate că pare ciudat, dar mi-am făcut şi prieteni noi de când sunt „blogger” – Cojocarii şi Măriuca lor, Guguluful Ayan şi mămica lui, Cati şi frumuşica de Alesia, sunt doar trei exemple. Îi vizităm şi ei ne vizitează şi parcă suntem prieteni de când lumea…

A trecut un an şi mă bucur că nu a trecut degeaba, simt că am făcut într-adevăr ceva – şi nu mă refer neapărat la blog 🙂

La început era doar Georgia, apoi a venit pe lume Emma şi totul a devenit şi mai interesant (acasă şi pe blog). Am revăzut puţin şi paginile de prezentare a blogului, cu ocazia asta. Aşa… de ce există blogul ăsta?!

UPDATE – 27 noiembrie 2010, la un an de când am înfiinţat blogul…

A venit între timp şi surioara, acum sunt două minunăţii aici lângă noi. E greu şi câteodată abia aşteptăm seara, să se culce amândouă… iar după ce se culcă, mi se face dor de ele 🙂 Abia aştept să le strâng în braţe dimineaţa, să aud ce „perluţe” mai scoate Georgia din guriţă, să văd ce a mai învăţat Emma – pentru că amândouă ne surprind în fiecare zi, pentru că par să înveţe lucruri noi de la o oră la alta, de la o zi la alta şi cresc sub ochii noştri, iar noi nu putem decât să le ajutăm să înţeleagă mai bine lumea în care cresc.

Mă bucur tare mult că am făcut blogul ăsta şi sper să îl pot ţine în continuare, pentru că îmi place să privesc din când în când înapoi, doar ca să îmi dau seama cât de multe lucruri am realizat cu fetiţele mele şi datorită lor. Ele sunt tot ce am mai drag pe lume – ce cuvinte mici şi obişnuite, dar ce mult înseamnă.

Mi-ar plăcea să reziste blogul ăsta încă vreo 18-20 de ani, iar ele să citească frânturi din viaţa lor, să revadă momente dragi sau să vadă chestii pe care nu şi le aminteau. Să râdă împreună citind sau uitându-se la poze şi poate să fie un pic jenate de unele faze pe care eu le-am făcut publice 🙂 Oricum, sper să se bucure de amintirile strânse aici şi să înţeleagă cât de mult le iubim – la urma urmei, ăsta a fost scopul înfiinţării blogului „Fetiţele minunate” – iniţial intitulat doar „Minunata Georgia”, pe vremea când Emma nu venise încă pe lume. Deci, pentru asta există blogul ăsta – pentru amintiri şi pentru fetiţele mele minunate.

Special pentru ocazia asta, am pregătit şi un slide cu fetiţele mele minunate:

Un boţ de veselie

Cam aşa ar putea fi descrisă, pe scurt, fetiţa noastră cea mică. Emma împlineşte peste trei zile 9 luni şi este cel mai vesel membru al familiei, deşi e cea mai mică. Râde mereu, a început să scoată nişte hohote haioase de tot, iar de vreo două zile şi aplaudă! Asta, trebuie să recunosc, a învăţat de la surioara ei – Emma stă în premergător, iar Georgia se tot agită pe lângă ea, iar cea mică a început să o imite (chiar şi dacă tuşeşte Georgia, încearcă şi ea să facă la fel!).

Oricum, de când s-au cunoscut cele două mânuţe, nu se mai despart 🙂 Chiar şi când îi dau lăptic se apucă şi aplaudă, chiar şi când e pe trei sferturi adormită, chiar şi în toiul nopţii, oricând. Bate din palme şi râde.

Cu pofta de mâncare stă la fel de bine, papă chestii pe care nici n-aş fi îndrăznit să i le dau Georgiei, când avea ea nouă luni. Nu mai vrea nimic pasat, chiar şi banana i-o dau bucăţi, cu furculiţa. Dimineaţa papă „soldăţei” în rând cu soră-sa (doar cu brânzică), cărniţa o tai bucăţele mici şi o molfăie fericită, iar legumele le strivesc un pic cu furculiţa. Nu îi mai prea plac cerealele, nici vorbă să le mănânce mai multe seri la rând (doar aşa, din când în când, o dată i le-am dat cu cărniţă). Papă cam orice îi punem în mână şi de-asta trebuie să fim foarte atenţi la ce prinde şi ea cu mânuţa 😀 Dacă s-a băgat chiar şi la varză murată… Se pare că se descurcă foarte bine cu cei trei dinţişori (aproape patru)!

Am început să lucrăm la ego

Am mai pomenit pe aici ce stimă de sine uriaşă mi-au insuflat ai mei de-a lungul anilor (de la origini şi până în prezent) şi m-am gândit că e o strategie foarte bună, pe care aş putea să o aplic şi eu fetiţelor mele. De ce să nu fie şi ele convinse, la maturitate, că sunt cele mai bune, cele mai deştepte, cele mai…, cele mai… ???

Am început, aşadar, cu Georgia. Ştie deja, de astă-vară, că e o fetiţă frumoasă, deşteaptă, cuminte etc. etc. Doar a stat cu ai mei toată vara 😀 Acum a trecut la un nivel superior. Ne spune EA cum este, nu mai trebuie să-i spunem noi. De exemplu, după ce a auzit că iedul cel mic e harnic şi cuminte şi aşa mai departe, cum îl lăudam eu, sare şi zice „ca Dodia, mami!”. Sigur că da, exact ca Dodia… Într-o altă zi, când am rugat-o să ducă pampersul bebelinei la gunoi, l-a dus şi s-a întors să-mi spună că „Dodia e harnică”. Iar acum, ultimul epitet: minutată! Dodia e minutată!!! După cum spune şi numele blogului, de altfel…

Suntem pe drumul cel bun!

Plăcintă cu dovleac – MAKING OF :)

După cum precizam, acum a fost prima dată când am făcut plăcintă cu dovleac, aşa că nu am avut curaj să mă bag singură în treaba asta. Am antrenat toată familia, ca să avem fiecare o parte din vină, în caz că nu ieşea. Dar a ieşit… deci suntem cei mai tari.

În prima fază, tati-cel-puternic a tăiat dovleacul şi l-a dat pe răzătoare (a fost cam tare, cred că puteam să luăm unul mai copt), iar Emma a supervizat atentă întregul proces. Apoi au intrat în scenă Gospodinele-cu-şorţ, respectiv Georgia şi cu mine.

A fost un ajutor de nădejde… mi-a amestecat ouăle cu laptele şi bicarbonatul cu oţetul, apoi mi-a turnat ea făina în castron, în timp ce eu amestecam… Într-adevăr, n-a fost prea “treptat” adăugată făina şi nici vorbă de “ploaie”, cum se zice prin reţete, ci mai degrabă a venit în avalanşă, dar asta nu mai contează. În final ea era toată plină de făină, pe jos şi pe blat era plin de zahăr… pentru că s-a gândit să toarne zahăr după ce s-a terminat făina, mai voia ea să pună ceva, dar a dat pe lângă… Era plină de importanţă când amesteca în castron, ai fi zis că lucrează la cine ştie ce experiment care va salva omenirea de la pieire 🙂 I-a plăcut foarte mult şi să întindă foile, apoi să le aşezăm în tavă. Iar a doua zi ne-am pus amândouă pe mâncat, fiind tare mândre de rezultatul muncii noastre 🙂 Iar acum, când îi spun că Scufiţa Roşie îi duce plăcintă bunicii, se luminează toată şi povesteşte ea cum a făcut Dodia păcintă…

A fost unul dintre momentele alea pe care le-am visat şi pentru care mi-am dorit să am (cel puţin) o fetiţă.

_______________________________________________________

_______________________________________________________