Alte aventuri cu cei trei lupuşori

Nu există destule poveşti pe lumea asta pentru minunatele mele, aşa că… am mai scris una 🙂 Tot pentru colecţia noastră cu poveşti speciale!

__________________________________________________________

Cei trei lupuşori şi Tiţa Veveriţa

Lupul cel bătrân şi drăguţ se trezise dis-de-dimineaţă, chiar dacă era duminică. Voia să le facă ceva bun puiuţilor, pentru când se trezeau. Ce voia să le facă? Clătite, bineînţeles! Erau preferatele lor… Le-a pregătit şi suc proaspăt de măr şi morcov, în păhărelele lor colorate – Kuki avea unul galben, Muki avea unul mov, iar Luki unul verde.

Imediat, lupul şi-a auzit puiuţii chicotind, în camera lui. Aşa făceau în fiecare duminică: după ce se trezeau, fugeau din pătuţurile lor în patul lui, care era mare şi moale. El a luat farfuria cu clătite şi paharele cu suc şi s-a dus la ei.

–       Bună dimineaţa, dragii mei! Aţi dormit bine? i-a întrebat lupul.

–       Bună dimineaţa!!!! au răspuns ei, în cor.

–       Am dormit foarte bine! a zis Kuki, cuibărindu-se în pat.

–       Foooaaaaaarte bine! a zis şi Luki, căscând.

–       Am visat frumos, cu fluturaşi! spuse şi Muki.

–       Uite ce v-am adus! zise lupul. Clătite calde cu dulceaţă şi suc!

–       Iupiiiiiiiiii!!!! s-au bucurat lupuşorii. Ce bun! Papa buuuuuuun!!!

Pe când se înfruptau ei din clătite, sună telefonul. Lupul s-a dus să răspundă.

–       Alo!

–       Bună, lupule, se auzi în telefon. Sunt Tiţa…

–       Bună, Tiţa veveriţa! Ce faci?

–       Uite, sunt tare supărată… vreau să ies la plimbare şi nu îmi găsesc rochiţa!

–       Cum aşa, draga mea prietenă?

–       Nu ştiu… te rog, dragă lupule, vino cu puiuţii tăi, să mă ajutaţi să o caut!

–       Bine, Tiţa, venim imediat, nu mai plânge!

Lupul le-a povestit lui Kuki, Muki şi Luki ce a vorbit cu veveriţa Tiţa la telefon, apoi s-au îmbrăcat repede şi au pornit spre căsuţa ei. Veveriţa stătea într-un copac mare şi bătrân, într-o scorbură aranjată cochet. Au bătut la uşă şi au aşteptat să le deschidă.

–       Cioc! Cioc!

–       Da! Cine e?

–       Suntem noi, Kuki, Luki şi Muki şi lupul!

–       Bine aţi venit! zise Tiţa. Ce mult mă bucur că vă văd! Haideţi înăuntru!

–       Bună, Tiţa! Am venit să te ajutăm să îţi găseşti rochiţa!

–       Vă mulţumesc tare mult… e rochiţa mea preferată, e cea roşie cu buline! a spus Tiţa, suspinând.

–       Hai, nu mai plânge, o s-o găsim noi!

Cu toţii au început să caute rochiţa. Veveriţa căutase deja prin dulap, lupul se uita prin bucătărie, iar puiuţii au ieşit afară, în faţa căsuţei. Se uitau de jur împrejur şi se gândeau de unde să înceapă. Când colo… ce să vezi?! Rochiţa cea roşie cu buline albe era atârnată la uscat, pe o creangă a copacului! Cei trei lupuşori au fugit repede în casă şi i-au spus veveriţei ce văzuseră.

Cât de fericită a fost veveriţa! Nu mai ştia cum că le mulţumească celor trei lupuşori. Dar îi era şi puţin ruşine, pentru că a plâns atâta şi i-a mai chemat şi pe prieteni în ajutor!

–       Lasă, Tiţa! a zis lupul. Bine că ai găsit-o! Noi te ajutăm oricând, doar de-asta suntem prieteni!

–       Vă mulţumesc foarte mult! a zis veveriţa, emoţionată. Sunteţi cei mai buni prieteni ai mei! Haideţi să vă dau nişte prăjituri, măcar!

Lupuşorii deja se lingeau pe botic… tare le mai plăceau prăjiturile! Şi ştiau că Tiţa face prăjituri bune, cu multă ciocolată… După ce s-au îndopat şi cu bunătăţile veveriţei, au băut câte un ceai şi au ieşit afară, la plimbare. Era o zi tare frumoasă, cu soare, numai bună de ieşit cu prietenii la plimbare!


Cântau şi râdeau pe drum, alergând prin iarbă. Şi au scris chiar şi o poezie, ca să nu uite ziua aceasta frumoasă, pe care au petrecut-o cu Tiţa veveriţa!

Rochiţa veveriţei

Coana Tiţa veveriţa

vrea să meargă la plimbare.

Dar unde o fi rochiţa?

Unde o fi pus-o, oare?

Tare tristă-i veveriţa

plânge tare, nu mai tace!

se tot plimbă-ncolo-ncoace…

nu are ce să îmbrace!

Oare unde e rochiţa?

Vin puiuţii s-o ajute!

Kuki, Luki şi cu Muki

şi cu lupul cel bătrân

au venit cât pot de iute.

Toţi se pun pe căutat.

Pentru Tiţa veveriţa.

Şi ghici unde e rochiţa…

era pusă la uscat!

Râde încurcată Tiţa…

ce-aiurită-i veveriţa!

a uitat deja că aseară

şi-a spălat chiar ea rochiţa!

Zice Tiţa veveriţa:

„Mulţumesc, dragii mei prieteni!

şi… scuze de-ncurcătură!

eu mă bucur c-aţi venit…

nu vreţi nişte prăjitură?”

Râd şi cântă micii prieteni

„Alunelul, hai la joc!”

ce frumos e-afară! soare…

Hai cu toţii la plimbare!

PAM-PAM!

Anunțuri

Noul nostru erou: nenea doctoru’!

După ce mi-au răcit fetiţele, mă gândeam că ar trebui să-l chemăm iar pe medicul pediatru, să le vadă puţin şi să ne spună ce-i de făcut. Mi-era însă puţin teamă cu Georgia, care nu prea se lăsa consultată iarna trecută, când a fost răcită. Aşa că am început să îi povestesc despre nenea doctoru’ ăla drăguţ, care vine numai la fetiţele cuminţi şi le consultă cu stetoscopul lui. Îi spuneam că cine ştie, dacă e cuminte, poate vine şi pe la noi…

Ieri, înainte de vizită, i-am spus povestea cu cei trei puiuţi de lup, Kuki, Luki şi Muki, dar de data asta venea răciţi de la şcoală şi venea nenea doctoru’ să-i consulte. Mă asculta cu nişte ochi maaaaari, iar în final îşi dorea să vină şi la ea. S-a culcat repede, după ce i-am zis că vine numai dacă doarme Georgia şi e cuminte.

Şi a venit la fix, imediat după ce se trezise Georgia. Şi ea l-a salutat fericită, cu un „bună ziua” de-a dreptul încântător, a aşteptat până a consultat-o pe Emma, apoi a venit şi ea să o asculte cu stetoscopul (şi s-a distrat foarte tare când i-a zis nenea doctorul că a auzit o broscuţă la ea în burtică! După asta, Georgia şi-a petrecut restul zilei ridicându-şi bluza, ca să caute broasca…).

A deschis şi guriţa, frumos, mai ales după ce i-a confirmat nenea doctorul că, într-adevăr, fusese şi la cei trei lupuşori! Nu îmi venea să cred cât era de cuminte şi de cooperantă! Era tare încântată, ca şi când venise un prieten de-al ei, Raul sau Dede 🙂 I-a spus şi „veveve” şi „pa”, când a plecat… chiar şi el era uimit de atâta drăgălăşenie, nu cred că se întâlneşte prea des cu aşa copii cooperanţi, săracu!

Dar, cu ocazia asta, am contribuit şi eu cu o poveste la cărticica noastră. Şi nu cu orice poveste, ci cu acea poveste care a determinat-o pe Georgia să îl aştepte cu mare nerăbdare pe nenea doctoru!

________________________________________________________________

 

CEI TREI LUPUŞORI ŞI NENEA DOCTORU’

 

Era o zi cam mohorâtă de toamnă. Ploua mărunt, iar frunzele copacilor din pădure pluteau prin aer, duse de vânt, după care se aşezau pe jos, ca un covoraş. Lupul cel drăguţ şi gospodar se uita pe geam, aşteptându-şi lupuşorii, pe Kuki, Luki şi Muki, să vină de la şcoală. Le pregătise supă de pui, ca să le încălzească burticile când aveau să ajungă acasă, înfriguraţi. Şi chiar aşa au şi apărut, zgribuliţi, prin ploaie, sub umbreluţele lor colorate.

 

Au intrat în casă cam pleoştiţi, erau uzi şi strănutau! Lui Kuki îi curgea şi nasul, iar Luki tuşea. Lupul s-a îngrijorat. I-a schimbat repede pe toţi, le-a dat hăinuţe uscate şi moi şi i-a băgat în pat. I-a aşezat pe toţi în patul mare, sub plapumă, şi le-a dat supă şi ceai. Le-a pus desene animate la televizor şi s-a dus repede să îl sune pe nenea doctoru…

–       Alo, domnul doctor? Bună ziua, sunt lupul…

–       Bună, lupule! zise nenea doctoru. Ce mai faci? Ce-ţi fac lupuşorii?

–       Suntem destul de bine… cred că puiuţii mei au răcit puţin. Vă rog să veniţi să îi consultaţi!

–       Sigur că da, lupule! Dar, ia spune… au fost cuminţi lupuşorii tăi? Ştii că eu vin doar la copiii cuminţi!

–       Da, au fost tare cuminţi! Se joacă frumos şi mă ascultă, papă tot din farfurie şi nu îşi împrăştie jucăriile.

–       Bine, lupule! Atunci vin imediat.

 

N-a trecut mult timp şi nenea doctorul a bătut la uşă, „cioc! cioc! cioc!”. Lupul a întrebat: „cine e?”, iar după ce l-a auzit pe nenea doctorul, s-a dus să-i deschidă uşa. Lupuşorii îl aşteptau cuminţi în pat şi erau tare nerăbdători să îi consulte cu stetoscopul!

Nenea doctorul a intrat în camera lor şi le-a zis:

–       Bună, lupuşorilor! Ce faceţi? Cum vă simţiţi?

–       Bună ziua, nenea doctoru! i-au răspuns ei, în cor.

–       Eu tuşesc… i-a zis Luki.

–       Eu strănut… i-a spus Muki.

–       Şi mie îmi curge nasul! a zis şi Kuki.

–       Haideţi să vă consult cu stetoscopul! i-a chemat nenea doctorul.

 

Şi i-a consultat pe toţi, pe rând. Le ridica puţin bluziţa, punea stetoscopul pe spatele lupuşorilor şi asculta foarte atent. După asta, le-a cerut să deschidă şi guriţele, să spună „aaaaaaa”, ca să vadă dacă nu au gâtul roşu. Puiuţii au fost foarte cuminţi, iar nenea doctorul i-a consultat repede pe toţi. La sfârşit, i-a scris lupului o reţetă, ca să ştie ce medicamente să le dea, să se facă bine.

–       Trebuie să le dai în guriţă medicamentele astea, de trei ori pe zi! i-a spus nenea doctorul lupului. Şi să nu-i laşi să meargă la şcoală bolnavi, pentru că se pot îmbolnăvi şi alţi copii de la ei. Mâine o să vin din nou să văd ce faceţi.

–       Bine, nenea doctorule! Mulţumim tare mult! I-a zis lupul. La revedere!

–       Cu mare plăcere, lupule, a răspuns doctorul. La revedere!

 

După ce a plecat nenea doctorul, lupul le-a dat să pape puiuţilor, le-a dat medicamentele şi i-a pus la culcare. Le-a spus câteva poveşti, apoi le-a cântat „Du-mă acasă, măi tramvai!”… iar lupuşorii au adormit, fericiţi.

A doua zi, deja se simţeau mult mai bine. Nu mai tuşeau şi nu le mai curgea nasul, dar au luat medicamentele, aşa cum le spusese nenea doctorul. Au ieşit puţin şi afară, la aer, în curte, apoi au păpat supă bună de pui şi s-au culcat. Îl aşteptau pe nenea doctorul să vină, mai spre seară, şi voiau să îi arate că ei sunt cei mai cuminţi lupuşori.

Pam-pam!

_________________________________________________


 

Georgia şi lupişorii în excursie :)

Seara, înainte să plecăm la Ulmeni (weekendul trecut) povesteam cu Georgia despre excursia pe care urma să o facem. Eu încercam să îi spun despre Răzvan şi Ioana, ea era tot cu gândul la lupişori 🙂 I-a plăcut tare mult povestea Emiliei şi numai despre Kuki, Luki şi Muki vorbea. Aşa că atunci când i-am zis că plecăm la plimbare cu maşina, a început ea să-mi spună că vine şi lupul, că şi el are maşină roşie… şi lupuşorii au maşină albă! Şi îmi spunea toate astea cu un zâmbet super-şmecheresc. Oricum, deja nu mă mai surprinde imaginaţia ei care se arată foarte bogată!

Pasul următor: i-am dat aceste noi elemente Emiliei şi i-am dat temă să mai construiască o poveste cu lupuşorii. Bineînţeles că ea s-a conformat rapid şi acum pot să public noua poveste (abia acum mi-am găsit timp să-i pun diacritice). Deci aşa:

____________________________________________________________

LUPIŞORII  LA PLIMBARE

(povestioară pentru minunata Georgia)

 

Într-o zi de toamnă, mami, tati, Georgia şi micuţa Emma s-au hotărât să plece în excursie la Ulmeni, în Maramureş, să vadă ce mai fac unchiul Răzvan şi tuşica Ioana. Astfel că şi-au pregătit bagajele, şi-au luat provizii pentru drum (sandvişuri, soldăţei cu şuncă şi cu Almette, roşii mici de la Co, gogoşar roşu, fructe, suc de măr, morcov şi portocale, iaurţel, prăjiturele Barni şi, bineînţeles, ciocolată mov, cu văcuţa Milka, din Alpi) şi şi au închis bine uşa. Toţi erau foarte veseli, timpul era frumos, o zi de toamnă aurie, aşa că s-au instalat în maşina lor, Meggie (MEG), şi-au pornit la drum.

 

Georgia, mai ales, era bucuroasă că ştia că îi invitase în excursie şi pe prietenii ei, lupul cel bătrân şi cei trei lupişori, Luki, Kuki, Muki. Se uita mereu în spate să vadă dacă se zăresc. Deodată, la un semafor, opri în spatele lor o maşinuţă roşie, cu remorcă albastră. La volan, Georgia recunoscu fericită pe lupul cel bătrân, cu vestuţa roşie şi şapca portocalie. Îşi pusese pe nas nişte ochelari de soare roşii cu buburuze, zâmbea fericit şi le făcea semne cu mâna:

-Hello! Hello! Salutare, dragi prieteni! Mă bucur să vă văd!

– Mami, mami!!! Uite, lupul! Vine cu noi în excursie, cum mi-a promis… Ce maşinuţă frumoasă, roşie are!… Vai, ce bine-mi pare! Dar lupisorii ,oare ce fac? Ei nu vin?

 

Pe când semaforul îşi schimba culoarea roşie în verde, toate maşinile se puseră în mişcare şi trecu pe lângă ei o altă maşinuţă albă cu o remorcă mică galbenă. În remorcă erau patru biciclete. Era atât de aproape maşina albă, încât Georgia putu să vadă la volan pe Luki, cu o pălărie mare pe cap, care ţinea foarte atent volanul. Pe bancheta din spate erau Kuki şi Muki, foarte veseli şi le făceau semne cu lăbuţele:

-Bună, Georgia! Salutare tuturor! Ce bine că v-am ajuns din urmă… Am luat şi bicicletele să ne plimbăm: trei pentru noi şi una pentru Georgia. Pentru Emma, n-am găsit una atât de micuţă. Şi ea oricum încă nu poate să meargă cu bicicleta. I-am adus un titi-ro-bil, cu un scăunel tocmai bun pentru ea. Va sta foarte comod în el. Are şi jucărioare…

 

La toate se gândiseră lupisorii. Minunata Georgia nu-şi mai încăpea în piele de fericire, le făcea semne cu mânuţele, le trimitea pupici şi râdea întruna. Până şi micuţa Emma, auzindu-şi numele, începu să gângurească bucuroasă, să chiuie şi să dea din mânuţe în scaunul ei cât o scoică.

 

Nici nu şi-au dat seama când au ajuns la Ulmeni. Cu braţele deschise i-au primit Răzvan, Ioana, Vasilica, Alin şi toţi ceilalţi. S-au aşezat toţi la o masă mare pe terasă şi au început să povestească ce-au văzut pe drum. Georgia era cu prietenii ei lupişorii, iar lupul cel bătrân făcea focul pentru grătare. Răzvan şi Ioana au pus pe masă toate bunătăţile, au adus castronele pentru fetiţe şi farfurioare cât palma pentru cei trei lupişori.

 

După ce-au mâncat pe săturate, fetele au strâns masa, au spălat vasele şi au făcut ordine, iar Georgia a plecat la baie cu Luki, Kuki, Muki, să le facă duş, înainte de culcare. S-au bucurat cei trei lupişori, că tare le plăceau apa caldă şi săpunul. Ştiau că numai dacă se spală, vor putea dormi în cameră, jos pe covor, lângă patul imens în care dormeau mami, tati, Georgia şi micuţa Emma. La capătul patului dormea lupul cel bătrân, iar înspre oglindă, pe partea unde dormea Georgia, s-au aşezat îmbrăţişaţi cei trei lupişori, acoperindu-se cu o plăpumiţă albastră cu steluţe galbene, iar la cap aveau trei periniţe roşii, în formă de inimioară, toate astea de la minunata Georgia din rucsăcel.

 

Au povestit în şoaptă până târziu, făcându-şi planuri pentru a doua zi, când aveau să se întoarcă acasă, la Clujul lor drag. Apoi au adormit, obosiţi, rând pe rând, ca să viseze frumos…

 

Noapte bună, Georgia!


(I-am scos la imprimantă desenele cu lupuşorii şi le-am colorat cu mare plăcere, împreună! Nici nu pot să spun cât a fost de încântată!)

Dacă nu vom găsi o poveste, vom scrie noi una!

Parafrazându-l pe războinicul Hannibal, aşa mă gândeam eu în seara aia când mi-am dat seama că nu mai ştiu alte poveşti cu lupul, în afara celor trei pe care le cere Georgia cu încăpăţânare în fiecare seară. Îmi făcusem deja planul în minte: o să scriu eu o poveste, neapărat cu un lup. Am construit şi intriga 🙂 dar numai în minte, căci nu prea am avut timp de mai mult…

La vreo 150 de kilometri de mine, o bunică se plictisea tare şi i-a venit în minte aceeaşi idee, fără măcar să vorbim între noi. Ştiţi cum majoritatea bunicilor croşetează sau fac prăjituri şi cozonaci? Ei, uite, a noastră scrie poveşti cu dedicaţie. Pentru că fiecare bunică are talentul ei 🙂 Nu am renunţat nici eu la povestea mea, nici la idee, ba chiar am dus-o mai departe: o să scriem împreună o carte plină cu poveşti numai cu lupi! Aşa! Că prea sunt nedreptăţiţi ei!

Până una-alta, reproduc mai jos povestea scrisă de Emilia…

___________________________________________________________

LUKI, KUKI, MUKI sau TREI PUIŞORI DE LUP

-poveste pentru Georgia-

Era odată un lup, tare, tare drăguţ şi cuminte, care trăia într-o căsuţă curată, galbenă, la marginea unei păduri. Şi lupul avea nişte cizmuliţe albastre şi o vestuţă roşie, iar pe cap purta o şapcă portocalie. Toată ziua stătea în căsuţa lui, făcea curăţenie, ştergea praful, făcea de mâncare, uda florile, apoi ieşea în curte şi tundea iarba, mătura frunzele şi-i aştepta pe cei trei copilaşi să vină de la şcoală. Erau trei lupişori cuminţi şi harnici şi minunaţi: Luki, Kuki, Muki. Lupul cel mare le pregătise masa plină de bunătăţi, căci ştia că le este foame, după plimbarea prin pădure şi după atâta alergat după fluturaşi.

Deodată se auziră pe cărarea plină de floricele cântece şi glasuri vesele de copii. Când a ieşit în prag să-i întâmpine, lupul cel bătrân cu vestuta roşie văzu că lupişorii lui veneau de mânuţă cu-o fetiţă. Era de vreo 2-3 anişori, roşie în obraji, cu ochii mari, căprui şi cu un zâmbet ştrengăresc în colţul gurii… Sărea într-un picior, mângâindu-i pe rând pe cei trei pui de lup. Deodată, se opri în faţa portiţei, spunând emoţionată:

-Bună ziua, domnule lup, eu sunt Georgia şi m-am împrietenit în parc cu Luki, Kuki, Muki. Acum ei m-au invitat să le văd căsuţa din pădure şi să ne jucăm împreună. Mai am o surioară, Emma, de şapte luni. Ea mă aşteaptă în parc cu mami şi cu tati. E cam mică şi are ochii albaştri. Ştie să râdă, are doi dinţişori şi doarme cam mult.

-Bună ziua, dragă Georgia! Ce bine-mi pare c-ai venit la noi! Spălaţi-vă repede pe mâini şi poftiţi la masă! Am pregătit supă cu găluşte şi plăcintă cu dovleac.

Şi se aşezară toţi la masă, pe nişte scăunele cât palma. Au mâncat cu poftă supă de găluşte, apoi plăcintă cu dovleac, apoi au băut suc proaspăt de măr şi zmeură. După ce au terminat de mâncat, au strâns masa, au spălat vasele, au pus totul la loc, iar Georgia începu să le cânte un cântecel despre familia ei:

“Emma, poema

Georgia, draga mea,

Mădălina, gospodina,

Bogdanu,barosanu,

Coooo, rococo,

Milli, vanilli…”

Atât de mult le-a plăcut cântecelul, încât toţi au început să aplaude: braaaavo! Braaavooo! Uraaa! Georgia îi îmbrăţişa pe rând pe toţi, se prinseră de mânuţe şi începură să danseze pe iarba plină de floricele de toate culorile: ”Alunelu, alunelu, hai la joc/Să ne fie, să ne fie cu noroc…”

– Trebuie să plec, îmi pare rău, dar mă aşteaptă familia mea în parc, spuse Georgia. Aş vrea să veniţi şi voi într-o zi la mine, să-mi cunoaşteţi familia: pe mama, tata, Emma. Am multe jucării şi cărţi şi cuburi şi puzzle-uri, am table pe care putem desena…

– Bine, Georgia, la revedere! Du-te, să nu întârzii, părinţii tăi vor fi îngrijoraţi. Într-o bună zi îţi vor face o vizită Luki, Kuki, Muki şi o să vă jucaţi cu toate jucăriile tale şi cu surioara ta, Emma. Acum puişorii de lup te vor conduce prin pădure, să ajungi la parc.

-Mulţumesc, domnule lup, pentru tot! La revedere!!Pa, pa!

Împreună cu cei trei lupişori, Georgia traversă fericită dumbrava şi ajunse la marginea parcului plin de copii gălăgioşi. Îi mângâie din nou pe fiecare lupişor, îi îmbrăţişă pe rând, spunându-le “la revedere”, apoi se îndreptă fericită spre părinţii ei, care o dădeau pe micuţa Emma pe hintă. Se aruncă direct în braţele mamei sale, o îmbrăţişă şi îi povesti minunata ei aventură cu cei trei lupişori şi lupul cel bătrân.

După câteva minute, se îndreptau toţi patru fericiţi spre căsuţa lor. Se lăsa seara. Emma adormise în cărucior, iar Georgia zâmbea fericită, amintindu-şi de cei trei lupişori.

Noapte bună, Georgia!!!

____________________________________________________________

Cred că nici nu mai trebuie să precizez cât de mult i-a plăcut Georgiei… doar are toate ingredientele unei poveşti de succes: e cu lupi şi, mai ales, e cu Georgia! Numai azi cred că i-am spus-o de vreo cinci ori şi nici n-a vrut să se culce fără să i-o mai spun o dată. Când am fost la plimbare, povestea singură pe drum ceva cu lupul care avea o casă galbenă şi curată… şi cu Georgia care a păpat supă de la lup!

Iar acum seara, înainte să adoarmă, i-am spus că mâine mergem în excursie cu maşina şi ea a început să-mi spună cum va veni şi lupul, dar cu altă maşină, una albă, iar „Kuki-Muki” cu altă maşină, una roşie! Era tare încântată de idee… aşa că i-am dat temă Emiliei, în seara asta, să execute o poveste şi pe tema asta. Dacă tot se plictiseşte atât de tare.

Noapte bună, Emilia!

[Şi aici sunt nişte personaje de pe net, după care intenţionez să mă inspir eu când o să-i desenez Georgiei personajele şi imaginile pentru poveste. Da, e necesar. Deja m-am săturat de câte ori l-am desenat pe lup suflând şi spulberând o casă de paie şi porcuşori fugind îngroziţi]

Anotimpul cireşelor

Cireşele nu sunt neapărat fructele mele preferate, dar sunt fructele mele speciale, mai ales cele de mai. Am crescut, literalmente, sub un cireş de mai, care a crescut şi el deodată cu mine, la Vinerea, acolo unde stăteau bunicii mei (şi unde am stat şi eu, cu ei, în cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele).

Când eram mică-mică (cât Emma, probabil) mă puneau cu căruciorul sub cireş şi stăteam acolo, uitându-mă la frunze. Când ai mei s-au hotărât să se mute de la bloc şi au cumpărat casa, am fost cu toţii fericiţi pentru că respectiva casă avea în curte un minunat cireş de mai. Cu siguranţă, nu era ceva întâmplător. Aşadar, şi fetiţele mele pot să crească uitându-se la frunze şi la cireşe. Pentru că, m-am convins definitiv, istoria chiar se repetă.

Bineînţeles că, la prima ei vizită la Orăştie, Georgia a primit cercei de cireşe, deşi avea doar o lună. Părinţii mei, deveniţi bunici, abia aşteptau o nepoţică pe care să o plaseze sub cireş, în cărucior 🙂 Ei, uite că s-au ales cu două. Numai cireşe să fie…

Cum am descoperit poveştile

De câteva zile aştept cu nerăbdare câteva minute libere să scriu despre cărţi. Am scris textul ăsta în minte de vreo săptămână, de când am primit comentariul Laviniei pe blog, dându-mi de ştire despre concursul organizat de Edukid.ro, cu tema „Cum am descoperit poveştile”. Concursul face parte dintr-o campanie intitulată „Îmbrăţişăm lectura”, organizată de Edukid.ro împreună cu Libraria Humanitas Iaşi. Şi nici că mi se putea potrivi mai bine!

Nu îmi pot imagina copilărie fără poveşti, fără prinţese şi prinţi, fără zmei şi balauri, fără animăluţe care vorbesc şi păţesc tot felul de chestii, pentru că nu sunt cuminţi 🙂 Nu pot să cred şi refuz să cred că acum, în zilele noastre, sau în viitor, există sau vor exista copii capabili să crească şi să devină oameni fără poveşti. Cred că ele ne construiesc caracterul şi personalitatea, îi învaţă pe copii o mulţime de lucruri şi, mai ales, îi învaţă să viseze.

Poveştile s-au împletit cu existenţa mea de la cea mai fragedă vârstă şi până în prezent – bineînţeles că eroii şi autorii lor au „crescut” deodată cu mine, iar pe noptiera mea nu mai stă Mircea Sântimbreanu, ci Gabriel Garcia Marquez. Dar nu l-am uitat nici pe Sântimbreanu şi a lui „Recreaţia mare”, din care pot citi oricând cu plăcere, povestiri care acum mi se par mult mai scurte şi mai simpluţe.

Eu nu pot să indic un anumit moment în care am descoperit poveştile, câteodată mi se pare că am crescut cu cărţile în mână. Dar pot să îmi amintesc foarte exact nişte momente în care le-am descoperit la propriu, şi au fost nişte momente de-a dreptul magice 🙂

Tatăl meu (Co, pentru cunoscători) a crescut la Cugir, într-o căsuţă aşezată pe un deal cunoscut sub numele de Scăunel. De acolo de sus se vede tot oraşul, peisajul e superb, căsuţa e chiar sub pădure şi în imediata vecinătate a vechiului turn de apă al oraşului. Ce îşi pot dori mai mult nişte copii… Mergeam acolo în vacanţe şi în weekenduri, pe vremea când stăpâna casei era încă bunica Bertha, adică bunica lui Co, deci străbunica mea. Cotrobăiam peste tot, prin casă, prin curtea de sus, prin grădini, prin atelier, găseam cotloane secrete sau poze vechi, totul era fascinant acolo, pe Scăunel. Când am ajuns, însă, în pod, aveam să descopăr cele mai mari minuni. Era un pod gol şi prăfuit. În prima parte, ştiu că erau multe nuci, iar mai încolo nu prea mai mergea nimeni. În afara unui copil curios care căuta „comori”. Acolo am găsit, aruncate unele peste altele, o grămadă de cărţi de poveşti, pe care le citise tatăl meu când era el mic. Erau celebrele „Poveşti nemuritoare”, dar şi o carte mare-mare cu mai multe poveşti clasice, între care îmi amintesc de una în mod special, care m-a fascinat cel mai mult la momentul respectiv: „Lebedele” lui Andersen, despre fata care le-a croşetat fraţilor ei unsprezece cămăşi din urzici, ca să dezlege o vrajă care îi transformase în lebede.

Rând pe rând, le-am cărat la noi acasă. Nu le-am luat toate deodată, ca să pot să mai descopăr câte una, când mai veneam pe acolo. De fiecare dată, luam câteva doar, ca să mai am motiv să mă urc în pod şi să caut în continuare. Multe dintre cărţi erau într-o stare destul de proastă, pline de praf şi cu coperţile rupte, dar le-a recondiţionat Emilia, care pe vremea aceea lucra „la fabrică” (IMO) şi mi le aducea cu coperţi noi, făcute din… tapet 🙂 Aşa că mi se asorta biblioteca şi cu tapetul din cameră…

Fetiţele mele cresc în vremuri mai moderne, când copiii au atâtea lucruri la dispoziţie. Mii de jucării, de cărţi colorate, de lucruşoare… Georgia a văzut chiar mai multe variante ale aceleiaşi poveşti, în cărţi diferite. Are deja o mică bibliotecă şi ea, aşezată la înălţime, pentru vremea când va fi în stare să le citească singură sau măcar să nu le rupă. Până atunci, se uită la poze şi ştie câteva personaje: Panana şi pititii (Albă ca Zăpada şi piticii, acestea au fost primele personaje de care s-a „lipit”), Hadada (Cenuşăreasa, pe care o vede peste tot, orice păpuşă blondă e Hadada) sau, mai nou, Is sau Lis – adică Alice, cea care vizitează Ţara Minunilor.

[Am scris, la vremea respectivă, despre preferinţele ei, despre cum le-a descoperit pe toate, cum a făcut cunoştinţă cu Albă ca Zăpada, sau cum se joacă cu cărţile.]

Deocamdată, Georgia vede poveştile şi le ascultă, pe scurt. Se uită cu mare plăcere la televizor la Panana şi Hadada ori la „ham” („Doamna şi vagabondul” şi „101 dalmaţieni”), ni le cere insistent şi ştie deja cum curge acţiunea, ce urmează. Are, totuşi, numai doi ani. Ne bucurăm că îi plac foarte mult cărţile, s-a arătat interesată de ele încă de când era micuţă.

În prima fază, o să îi citim noi din cărţile cele noi şi strălucitoare, lucioase şi colorate, pe care i le-am cumpărat înainte să se nască (da, nu luasem hăinuţe, dar aveam cărţi cu poveşti). Apoi, le va lua ea în camera ei şi va citi din ele. Iar la un moment dat, se va urca în pod, la Orăştie, în casa bunicilor ei, unde o aşteaptă o cutie mare de carton, plină de cărţi. Sunt cărţile copilăriei mele, mai prăfuite, mai îndoite, dar şi cărţile recuperate de pe Scăunel, din copilăria bunicului ei. Sunt sigură că o să fie un moment deosebit, acel moment al descoperirii cutiei, unul pe care nu îl va uita niciodată. Îşi va aminti lumina din pod, praful, mirosul, întreaga atmosferă. Îşi va aminti locul exact unde stătea cutia, cum o deschide, cum arată cărţile, fericirea de a fi descoperit o comoară. Apoi, le va da jos, una câte una, nu toate deodată, pentru că momentele acestea deosebite trebuie savurate pe îndelete. Şi ce fericire şi pentru cărţi, vor fi răsfoite de o nouă pereche de mânuţe, vor fi absorbite de o nouă pereche de ochişori. Ele vor creşte încă un omuleţ mare, de fapt, chiar doi, căci şi Emma vine din urmă. Ce îşi poate dori mai mult o carte, decât o astfel de viaţă şi o asemenea preţuire?

Rime de primăvară

Dacă tot am vorbit atâta de primăvară… dacă tot e atmosfera asta de veselie generală, dacă tot ne încălzim de vreo două zile la soare, dacă tot am două buburuze… m-am gândit la poezia lui Topârceanu, pusă pe muzică de formaţia Mondial. Mi se pare că reflectă perfect ce se întâmplă în jurul nostru, zilele astea.

Aşadar, pentru gâzele mele şi pentru toate aniversările noastre din următoarea lună, „Primăvara”, cu George Topârceanu şi Mondial:

După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.

Sub cerdac, pe lăuruşcă,
Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.

Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.

Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.

Dar acum l-a prins potaia
Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.

Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!

Povestea cerceilor

Era o zi de vară, ştiu sigur că era foarte cald. Anul… să fi fost ’84 sau ’85 – adică eu aveam 3 sau 4 ani, asta nu mai ştiu exact. Îmi mai amintesc, vag, că purtam nişte pantaloni scurţi şi un tricou, absolut obişnuite. Şi că eram destul de emoţionată: mergeam cu Lala să îmi facă cineva găuri în urechi.

Am mai povestit aici despre Lala. Adică despre Ileana mea, după care i-am pus şi numele fetiţei mele mai mari. Despre cât era de mândră de fetele ei (şi de nepoţică, adică de mine). Despre faptul că era cea mai veselă bunică din lume, cu cei mai albaştri ochi şi cu cea mai aprigă fire. Despre cât îi plăcea să mă vadă aranjată şi feminină… Aşa că e de înţeles de ce ţinuse ea neapărat să port cercei în urechi.

Aveam nişte cercei de aur, foarte frumoşi, în formă de floricele. Nu am mai văzut modelul ăla şi nu ştiu de unde făcuseră rost de ei. De obicei, fetele aveau celebrele globuleţe, cel puţin eu am văzut mulţi cercei, modelul respectiv. Dar nu era ieşit din comun ca eu să am ceva deosebit 🙂 avea Lala grijă de asta.

Despre operaţiunea cu găuritul urechilor, nu îmi mai amintesc multe amănunte. Am nişte imagini, ca dintr-un vis – cum femeia respectivă a ars acul în foc, în sobă, înainte să îmi facă găurile, de exemplu. Apoi, nimic. Nu îmi amintesc nici măcar dacă m-a durut sau nu. Văd, însă, chipul ei, al bunicii mele, cât era de mândră de mine, că n-am plâns. Cât era de veselă că am, în sfârşit, cercei. Apoi, îmi amintesc numai că îmi tot punea salivă acolo, la cercei, şi îi tot mişca în ureche, atentă să nu se infecteze.

Şi, cireaşa de pe tort, una dintre cele mai dragi şi mai clare amintiri ale mele, din primii mei ani de viaţă: cum ţopăiam amândouă pe stradă, prin praful verii, mergând în „pasul ştrengarului”, ea, fericită că totul se terminase cu bine, iar eu, fericită că o vedeam pe ea atât de fericită. Şi am sărit aşa, amândouă, până acasă.

Ieri, pe 19 martie, ar fi împlinit 71 de ani. Dar, în cochetăria ei, a preferat să nu mai aştepte vârsta asta… aşa că, de şapte ani încoace, mi-e dor de ea şi de veselia ei.

În vremurile noastre, fetiţele nu mai aşteaptă trei sau patru ani până să primească primii cercei, ci ies din maternitate cu ei în urechi. Şi aşa am avut ocazia să îi mai văd odată, cerceii mei, puşi în urechi – în cele ale mezinei noastre, Emmeline. I-am pus, ce-i drept, provizoriu, căci ştiam că naşa ei va veni cu alţii, mult mai frumoşi, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Georgiei. Aşadar, pentru câteva zile, Emma a purtat acei cercei care ţopăiau pe o stradă prăfuită din Vinerea, într-o vară de acum 25 de ani. Mi-ar plăcea să cred că şi Lala se bucura, undeva, de chestia asta, ţopăind la rândul ei – deşi acum Emmeline are în urechi cerceluşii ei minunaţi, primiţi de la naşi (n-au mai avut răbdare până la botez). Şi cerceii mei s-au întors în cutie, lângă cei pe care îi purta Lala şi pe care îi păstrez…

Dintr-un rest de prăjituri…

Aşa începea o poezie din copilăria mea. Era vorba despre un băieţel pe nume Nelu, care le dădea păsărilor firimituri de prăjituri. Mi-am amintit de el privindu-mi fetiţa cum hrăneşte porumbeii, cu mare încântare, de la fereastra bucătăriei. De fapt, noi le dăm pâine, dar lor le place foarte mult şi se adună sub geamul nostru, spre fericirea Georgiei, care chiuie până ei se sperie şi pleacă 🙂

Am căutat poezia pe net (ce ne-am face fără el…) şi o pun la „catalog”, că în curând vom începe să învăţăm versuri.

Nelu

de Elena Farago

Dintr-un rest de prăjituri,

Nelu face firimituri.

Mama-l vede şi-l întreab :

– Iar nu eşti copil de treabă,

Nelule, şi-mi faci gunoi?

Cum fu vorba dintre noi?

-Vorba noastră? Stai să-ţi spun,

Ca să vezi cum o ţin minte:

Să mă fac tot mai cuminte

Şi mai harnic, şi mai bun.

-Şi de ce îmi faci gunoi?

Pentru vorba dintre noi.

Eu acum fac firimituri

Pentru puii rândunicii,

Ca să aibă şi ei, micii,

Azi, la masă, prăjituri.

Toţi am fost mici, odată (despre bunici şi străbunici) – partea I

Chiar şi tati! Da, până şi tati a fost mic, odată. Chiar mai mic decât tine, Georgia 🙂 Pe 21 octombrie 1981, el avea un anişor şi şase luni (în timp ce mami avea doar 7 luni)… Uite ce drăguţ, ce ochişori… Şi tu nu ai vrut să ai ochi albaştri! Poate surioara ta?

În caz că nu ţi-ai dat seama, tati cel mic din poză stă în braţe la mami şi tati ai lui, adică bunicii tăi, Carmen şi Geo. Şi lângă ei sunt bunicii lui tati, adică străbunicii tăi! Asta ca să ştiţi, tu şi Emma, că şi noi am fost mici, iar părinţii şi bunicii noştri ne-au îngrijit şi ne-au iubit, aşa cum voi creşteţi acum înconjurate de noi, de Carmen şi Geo, de Mili şi Co – care vă iubesc şi vă aşteaptă „ca pe cireşe” (este o vorbă de la Vinerea).

Fiecare bunic al vostru, fiecare străbunic, e important pentru voi, pentru că aveţi câte o părticică din fiecare. Voi sunteţi, până la urmă, o combinaţie între ei toţi. Aveţi sânge de olteni şi de maramureşeni, de ardeleni şi de unguri, de nemţi şi de cehi.

Fiecare dintre bunicii şi străbunicii voştri v-au transmis câte ceva, voi existaţi pe lumea asta şi ne bucuraţi pe toţi numai datorită lor, pentru că au existat şi ei. De la fiecare aveţi câte ceva special… De exemplu, Georgia are pe ceafă o „floare de cireş”, moştenită de la bunicul Neacşu, de la Prundeni (lângă Drăgăşani, o localitate celebră printre amatorii de vin bun), cunoscut în sat drept „Morărete”. Este vorba de o pată roşiatică, în formă de floare, pe care par să o moştenească primii născuţi Neacşu (sau nu ştiu care o fi criteriul) – o avea deci străbunicul Ion „Morărete”, apoi bunicul Geo (fratele lui Geo nu o are, dar a apărut la băiatul lui mai mic, Sorin, deci vărul lui tati, şi la băieţelul lui, Cesar, respectiv văr de gradul doi cu fetiţele noastre), o are şi tati, iar acum, Georgia. Ea e prima fetiţă Neacşu cu floare de cireş! Mai mult, e prima fetiţă Neacşu după cine ştie câte generaţii de băieţi… eu, una, nu ştiu să se fi născut o fetiţă de multă vreme în familia asta.

Nu mi-a venit să cred când i-am descoperit semnul, pe ceafă, în prima zi, la spital. Aşteptam să vină bunicii să o vadă şi mă gândeam ce reacţie vor avea, ce va zice Geo, de exemplu, când o să îşi cunoască nepoţica, pe domnişoara Neacşu. Şi atunci mi-a venit ideea: ce chestie tare ar fi, să aibă floarea de cireş! Şi m-am uitat imediat, am luat-o din pătuţ şi i-am studiat ceafa. Am fost foarte surprinsă când am descoperit că, într-adevăr, o avea! Nu mă prea aşteptam, sincer… Abia aşteptam să vină, să le spun… Şi tati, dar şi bunicul Geo, au fost foarte emoţionaţi când le-am spus! Mi-ar fi plăcut să moştenească, pe aceeaşi linie, şi ochii lor albaştri, dar n-a vrut…

Ochişorii Georgiei merg mai mult pe linia celuilalt străbunic, Ştefan – sunt puţine persoane în familia noastră, care au ochi căprui: străbunicii Ştefan şi Elvira (părinţii bunicii Carmen), străbunicile Eleonora şi Elena (mama bunicului Co, respectiv mama bunicului Geo), străbunicul Ion a’ lu’ Marcu (tatăl bunicii Emilia) şi bunicul Co. Şi eu, bineînţeles. Dar ochii Georgiei sunt unici, sunt mult mai închişi la culoare, e un căprui spre negru, sunt mari şi expresivi, te hipnotizează, pur şi simplu. Tare sunt curioasă cum vor fi ochişorii celeilalte prinţese Neacşu… că şi pe Georgia o visam tot cu ochi albaştri şi uite ce a ieşit!

Revenind la bunicul Ştefan… ne făceam planuri că vom avea un băieţel şi îi vom da numele lui, dar şi în privinţa asta ne-au păcălit fetiţele noastre. Pentru că el a fost pentru tati exact ce a fost Lala, bunica Ileana, pentru mine: omul care ne-a făcut ceea ce suntem azi, care ne-a crescut de când eram bebeluşi, ne-a învăţat tot ce a ştiut. El îi spunea lui tati „Bogdănel”, aşa cum nu am mai auzit pe nimeni să îi spună. Şi de-asta am putut să îl cunosc mai bine pe tati, să îi cunosc şi o altă latură, pe care numai bunicul Ştefan i-o cunoştea. El îmi povestea cum era tati când era mic. Cum îi plăcea să „meşterească”, să umble cu toate sculele, să bată cuie (îţi sună cunoscut, Georgia?). Cum cotrobăia peste tot şi voia să ştie „aicea ce-i, aicea ce-i???” (asta încă nu i-a trecut). Şi povestea totul cu ochii umezi, cu un zâmbet pe care nu îl poţi vedea decât la un bunic – unul care îşi adoră nepoţii. Un zâmbet melancolic, uşor amuzat, plin de bunătate, al unui om care era gata să îi tolereze orice nepotului năzdrăvan, să îi ofere orice. După cum povestea, puteam să fiu sigură că acelea fuseseră cele mai frumoase zile din viaţa lui, zilele când avea el grijă de Bogdănel cel mic, pentru că venise pe lume şi frăţiorul Răzvănel, care îi cam ocupa timpul mamei Carmen. Şi povestea aşa de frumos, că mi-l şi imaginam pe EL, la vârsta fetiţei mele. Tare i-ar fi plăcut bunicului Ştefan să o cunoască pe Georgia, să vadă şi el, în sfârşit, o fetiţă, după ce a avut cinci nepoţi, numai băieţi!

De-asta le punem fetiţelor noastre nume derivate sau împrumutate de la bunici şi străbunici, ca să creăm şi să menţinem o legătură, să nu uite niciodată de unde vin. Şi să nu uităm nici noi…

Pentru asta le şi scriu lucrurile astea, fetiţelor mele: ca să ştie că nu sunt singure pe lume, că n-au apărut de nicăieri, că existenţa lor se datorează unor oameni care au dispărut, între timp, dintre noi – dar numai fizic. Sunt nişte oameni care trebuie să însemne pentru ele mai mult decât nişte chipuri din nişte poze. Să ştie că lor trebuie să le mulţumească pentru tot ce suntem noi, părinţii lor, care am învăţat de la părinţii noştri şi de la bunicii noştri cum trebuie crescuţi şi iubiţi copiii.