Zâne din role de carton

Chiar dacă programul nostru e ocupat cu alte activităţi, căci fetele au mai crescut şi au tot mai multe preocupări şi tot mai diverse, nu am abandonat „lucrul manual”, ca să zic aşa. Încă avem sesiuni de confecţionat diverse chestii. Încă le place la nebunie să deseneze, coloreze, picteze, decupeze, confecţioneze.

Cea mai recentă activitate pe care le-am propus-o le-a încântat foarte mult – e vorba despre nişte zâne, confecţionate din hârtie şi carton. Continuă lectura

Anunțuri

Are mama două fetițe… hărnicuțe foc!

Pun acest post ca să îl folosesc peste câțiva ani, probabil ca șantaj emoțional 🙂

Drăguțele mele fetițe sunt extraordinar de hărnicuțe. Dacă mă văd că șterg praful, vor să mă ajute; ar vrea să spele pe jos cu mopul, să spele vasele, să gătească, orice. De fapt, mă roagă fierbinte să le las să mă ajute. La început nu le-am prea lăsat peste tot, apoi mi-am zis: cum să nu le las?! Peste câțiva ani, o să mă rog eu de ele să mă ajute! Și ele nu vor fi obișnuite cu asta, dacă nu le las de acum…

Prin urmare, aseară am făcut chiftele cot la cot cu Emma (nu e prima dată…); Georgia spală vasele când vrea și se oferă – dacă sunt vase mai mici, pe care să le poată ține în mână, iar la șters praful sunt experte – deși mai dau și eu cu o cârpă după ele (fără să mă vadă), pentru că le dau șervețele umede ca să șteargă, iar astea nu-s grozave la curățenie.

După ce s-au rugat de mine minute în șir să le las să spele vasele, într-o seară, le-am lăsat; apoi le-am pus la masă și le-am filmat în timp ce îmi promiteau că mă vor ajuta la treburi și când vor crește mari 😀 Acum am și filmulețul, și textul ăsta, plus poze, ca să le arăt cât de harnice erau când erau mici – numai în cazul în care nu vor rămâne la fel de harnice și în adolescență!

 

Seri cu povești

Cred că a trecut deja o lună de când nu mai am loc să citesc eu povești, seara. Mai aveam puțin și împlineam 6 ani de când citesc, seară de seară, aventuri cu prințese, scufițe roșii, lupi sau purceluși, motani încălțați, prinți neînfricați și alte personaje dubioase. Dar, de când Georgia s-a prins cum se leagă literele și cuvintele, nu mai am loc. Chiar dacă încep eu să citesc, inevitabil îmi smulge cartea din mână, cu rugăminți fierbinți și promisiuni de genul ”numai o pagină, mami!”. Și apoi abia îi mai smulg eu cartea din mână.

Mai am șanse în fața lor numai cu povești inedite, pe care să le spun, nu să le citesc, asta le place la nebunie. Le-am cucerit ultima dată cu Prâslea cel voinic, m-au ascultat cu gurile căscate. Așa că acum scotocesc prin memorie, după astfel de basme, pe care nu le poate găsi – încă – Georgia în cărți.

”Prâslea cel voinic și merele de aur” a fost basmul copilăriei mele, la bunici, la Vinerea. Eram mică de tot și face parte dintre primele mele amintiri reale: bunicul meu, Moșu’ Marcu, stătea în genunchi la capătul patului unde tronam eu, Întâia nepoată, și îmi povestea. Stătea la gura sobei, la propriu, și îmi spunea povestea asta la nesfârșit, fără să mă plictisesc vreodată. Poate că îmi spunea și altele, dar cu siguranță asta era preferata mea, căci numai de ea îmi amintesc. Este, de altfel, una dintre cele mai prețuite amintiri ale mele, căci nu mai am multe în afară de ea… l-am pierdut pe Moșu când aveam numai 8 ani și încă mi-e dor de el. În special în februarie mă gândesc la el, iar în acest februarie se împlinesc 25 de ani de când trăiesc fără bunicul care îmi spunea povești. Probabil din cauză că am trăit prea mult fără el, acum nu știu din memorie – sau nu îmi vin – alte povești, să le spun, nu să le citesc, fetelor mele.

De multe ori, ca să nu-mi pierd statutul privilegiat de povestitoare, trebuie să inventez povești, așa pot să le captez atenția. În rest… mă uit la Georgia și o ascult cum citește, are deja intonație și atitudine de povestitoare. Și sunt tare mândră că am reușit, sigur am avut și eu ceva merit în asta, în pasiunea ei pentru citit și pentru povești.

Suntem o familie de povestitori și sper ca fetele mele să le povestească nepoților (să le spună, nu să citească de pe tabletă!), peste 50 de ani, un basm uitat de lume și de cărțile moderne de povești, despre Prâslea cel voinic și merele de aur.

DSC05244

De topit inima, în prag de seară

Heart-melting #1

Georgia îmi spunea că fetele din ”Frozen” își iubeau părinții, pentru că aveau grijă de ele și erau niște părinți foarte buni și atenți… ”Ca și voi, mami, și voi sunteți cei mai grozavi părinți!”. Chiar și atunci când vă certăm, sau uneori, când mai strig la tine? ”Da, eu oricum vă iubesc, pentru că sunteți cei mai drăguți părinți”.

Heart-melting #2

Emma doarme de două nopți cu un bilețel sub pernă… pe un mic post-it am scris eu ”Te iubesc”, cu o carioca roșie, plus câteva inimioare. ”Îl pun aici sub pernă, mami, ca să nu uit niciodată, nici noaptea, cât de mult mă iubești”

Primăvara muzicală. Și sportivă

Ciudat că ultimul post era despre iarnă, iar acesta deja e despre primăvară 🙂 Chiar atât de mult timp am lipsit?! Fetele au fost în vacanța intersemestrială la bunici, timp în care noi ne-am făcut de cap… iar după ce s-au întors, ne-am făcut de cap împreună!

Nu știu cum o fi prin alte părți, dar la Cluj a venit primăvara. Am avut câteva zile atât de frumoase, cu soare și temperaturi incredibile. Așa că am profitat de ele. Într-o zi obișnuită ne întoarcem toți patru, împreună, la ora 17. Iar în după-amiezele cu soare, intrăm doar să ne lăsăm bagajele, eventual să ne facem mai comozi, iar ele să își ia rolele, trotineta sau bicicletele. Da, Emma a descoperit rolele și a devenit fan. Se descurcă extraordinar de bine! Georgiei nu i-au plăcut niciodată prea mult, ba chiar s-a smiorcăit când i le-am dat prima dată, cred că nu avea încă patru ani. Nu am insistat. Acum, însă, Emma (care nu are încă patru ani), le-a cerut și s-a avântat cu ele, de prima dată, nu le-a dat jos cel puțin o oră.

Georgia, în schimb, a ales trotineta. Are una super cool, din Germania, pe care ne putem da chiar și noi. Nu trebuie decât să-i ridicăm ghidonul și zburăm cu ea (ceea ce am și făcut…). În alte plimbări, au ales amândouă bicicletele. Șaua Georgiei a trebuit muuult ridicată, față de anul trecut, iar tricicleta Emmei pare tot mai mică 🙂 Dar ne descurcăm!

Și mai avem niște noutăți foarte tari: fetele au început cursuri de pian. Georgia și-a manifestat de multe ori dorința de a cânta la pian – nu știu cât era de serioasă, dar eu mi-am propus să o iau în serios. După prima lecție, am aflat că are talent și înclinație, ceea ce am putut observa și eu, pe loc: a învățat trei cântecele simple, după ce Claudia (profesoara) i-a arătat notele, o singură dată. I-a plăcut la nebunie, insista să tot repete… apoi, ajunse acasă, repeta mișcările degețelelor pe niște clape imaginare, în aer.

Și Emmei i-a plăcut foarte mult, chiar dacă ea nu a fost prea răbdătoare, în prima fază. Apoi, însă, și ea tot voia să repete. Iar Georgia și-a mai văzut un vis împlinit, acela de a forma o ”orchestră”: Claudia are și ea un băiețel de vârsta Georgiei, așa că am avut trei copii cu trei instrumente – pian, chitară și ukulele. A fost distracție maximă!

Acum, căutăm să cumpărăm o claviatură 🙂 deocamdată pe site-urile specializate, ca să știm ce vrem, când ajungem în magazin…

[Și iarăși aparatul foto a fost nepregătit, așa că am doar câteva poze, făcute cu telefonul. Nu-i nimic, așa sunt mai vii amintirile]

În nămeți

Nu, nu suntem sinistrați. Circulăm bine prin oraș, avem de unde să facem cumpărături 🙂 Ne apără Carpații… Dar de nins, tot a nins bine și la noi! Avem nămeți frumoși, mult-așteptați, iar săptămâna asta ne-am făcut de cap cu ei, de aceea am lipsit și de pe blog.

Avem noroc de o iarnă faină, fetele ne-au fost sănătoase, iar asta e cel mai important. Deja se vede că devin mai puternice, au fost răcite o singură dată… sper să nu le ”deochi” spunând asta!

De când a venit zăpada, după-amiezele ni le petrecem în parc, toți patru, și ne bucurăm de ea. Ne-am tăvălit prin zăpadă, am zburat cu săniuța (unii), iar eu am și tras câteva căzături, căci e greu să alergi cât de tare poți, pe gheața acoperită cu zăpadă, în timp ce cânți în gura mare ”Săniuța fuuuuge, nimeni n-o ajuuuuuunge…”. Nu se compară o oră de-asta cu o oră la sală, pe cuvânt. După zeci de minute pe bandă sau pe bicicletă nu am făcut febră musculară, dar aseară, după ce am alergat ca bezmetica trăgând săniuța după mine, pe gheață, m-am cam resimțit. Partea pozitivă e că n-am gâfâit, deci sunt și eu mai rezistentă. Orele petrecute la World Class nu au fost în zadar…

Le-am învățat și să se dea singure pe derdeluș. Deocamdată, pe unul mic, un mini-delușor (știu că e pleonasm, că e și mini, și delușor, dar chiar așa e…). Prima dată, nu le venea să creadă că e posibil așa ceva, să îți dai drumul cu sania, în halul ăla. Apoi nu-și mai dădeau rând. Și în final foarte greu le-am convins să plecăm.

Aseară am construit și omul de zăpadă visat de atâtea zile. În loc de nas, Emma i-a pus un țurțure – asta e noua ei descoperire, țurțurii, sunt de-a dreptul fascinanți! Evident că omul a fost botezat Olaf, doar nu mai există alt nume, nu?

*Pentru necunoscători, Olaf e omul de zăpadă din ”Regatul de gheață” (”Frozen”), noul film Disney.

Au fost câteva zile în care ne-am întors și noi la copilărie. Parcă niciodată nu m-am simțit așa de copil ca acum, prin zăpadă. Și mi-am amintit că, pentru noi, așa era toată iarna, nu doar câteva zile! De dimineață până seara la săniuș, sau până când înghețam bocnă. Ne dădeam drumul cu săniile de sus, de pe un deal adevărat, printre copaci. Aș leșina dacă le-aș vedea pe fetele mele făcând acum așa ceva 🙂 Mergeam acasă uzi, nu aveam salopete de schi, în cizme aveam ciorapi de lână pe care îi scoteam și îi uscam pe sobă. Nu îmi amintesc să fi răcit vreodată. Nu-mi amintesc de niciun doctor, în schimb îmi amintesc de prietenii mei de la Vinerea, alături de care urcam dealul și apoi alunecam la vale, printre pruni, pe sănii, până în saivan.

*Saivan= o clădire care de obicei adăpostește oile, iarna, însă acesta despre care vorbesc eu era părăsit și stătea fix în calea pârtiei noastre.

Prindeam viteză și nu de puține ori ne opream într-un pom. Nu avem niciunul cască, iar nimănui nu-i trecea prin cap cât era de periculos ce făceam. Ca prin minune, n-am pățit nimic mai grav decât să-mi rup blugii, pe care mi i-a cusut, în secret, buna, ca să nu afle nimeni – buna era, de fapt, străbunica mea, Florentina, care ne tolera cu veșnice zâmbete toate năzbâtiile. Așa-mi trebuia, dacă m-am dus și eu în blugi la săniuș… orășancă nepricepută 🙂

Mi-aș dori și pentru fetele mele așa o copilărie magică. Nu cred că e prima dată când spun asta aici. Mi-aș dori să aibă asemenea experiențe, asemenea amintiri. De-asta le las să se tăvălească, de-asta alerg cu sania după mine, atâta timp cât ele chiuie de fericire. Mi se pare totuși puțin, față de ce am avut noi norocul să trăim… căci suntem în mijlocul orașului, nu pe dealuri. Sâmbătă, le ducem la bunici, în vacanță, și sper să aibă și acolo zăpadă și experiențe minunate. Și musai ne trebuie o ieșire undeva, pe niște dealuri adevărate 🙂

P.S. Nu am poze nici de zilele astea, nici din iernile copilăriei, căci, în ambele cazuri, aparatul foto era de prisos. Dar poate tocmai de aceea amintirile sunt atât de vii.

Mândră de fetele mele!

Sunt diferite, dar fiecare e minunată, în felul ei. Amândouă sunt talentate, deștepte, creative, copilăroase, visătoare, pline de imaginație, vorbărețe, sociabile, spontane, curioase, vesele, afectuoase, deschise. Sunt convinse că pot face orice. Desenează, scriu povești – sau le desenează, după cum au chef – pun în scenă adevărate piese de teatru cu păpușile. Dacă o dată am făcut împreună niște pinguini din hârtie, pe care i-am pus pe un bețișor, ca pe marionete, după câteva zile și-au făcut ele niște personaje, decupate, desenate și lipite de ele.

Georgia știe literele de la 2 ani, pentru că a vrut și pentru că am văzut-o interesată, așa că am învățat-o. Acum are 5 ani și 9 luni, dar a citit (singură) mai multe cărți decât unele persoane pe care le cunosc. Nu vorbesc despre povești, ci despre cărți întregi – cea mai recentă fiind ”Regatul de gheață” (”Frozen”), pe care a citit-o de câteva ori.

Emma abia acum începe să învețe. Peste o lună va împlini 4 ani și acum a început să manifeste interes. Nu am ținut neapărat să știe și ea literele la 2 ani, dacă nu a vrut. Mi-am propus să le accept așa cum sunt ele, unice, fiecare cu propriile talente și preocupări. Acum a început să fie interesată, așa că am scos cutia cu litere și încerc să îmi dau seama ce metodă să abordez. Știu că nu va merge ca și la Georgia, dar o să mă adaptez pe parcurs. Și probabil o să mă ajute metoda Montessori, ca și la Georgia.

Până una-alta, eu am zis că o las ușor, în ritmul ei, dar în seara asta a apărut cu un desen propriu, pe care l-a și semnat cu propria mânuță: Emma. Litere un pic timide, dar corecte și, pe deasupra, colorate. Nu i-am arătat cum se scrie numele ei și nu am încercat să o învăț. Presupunerea mea este că a văzut la Georgia, cum se scrie… Pornim, deci, la drum, și cu Emma, spre minunatul tărâm al literelor, al scrisului și, mai ales, al cititului.

Și sunt tare mândră de ele, de fetițele mele minunate!

O seară… polară

Acum câteva zile am văzut pe Facebook o activitate frumoasă, pe pagina Fluturașilor Talentați, pe care mi-am propus să o pun în practică în weekend, cu minunatele mele. Și azi a fost momentul potrivit, deși nu mă așteptam să mai am chef de așa ceva după o săptămână plină, oarecum extenuantă 🙂

Am scos la imprimantă tiparul pentru pinguini, deși nu era necesar, căci se putea desena și de mână. Avem nevoie de un oval mare (corpul) – negru, un oval mic (burtica, albă), de un cerc negru (capul), de un cioc (romb, pe care îl colorăm cu galben sau portocaliu și îl pliem), de două piciorușe și de doi ochișori. Fetele mele au făcut totul, de data asta: au colorat figurile geometrice, le-au decupat – chiar și Emma, cu mânuțele ei mici și cu mini-foarfeca – apoi le-au lipit și au fost tare mândre, ce treabă frumoasă a ieșit! La final, le-am dat și câte un bețișor de bambus, ca să lipească pinguinii, transformându-i, astfel, într-un fel de marionete.

Ca o coincidență frumoasă, fetele azi au avut la grădiniță teatru de păpuși, iar personajul a fost un pinguin 🙂 După ce mi-au povestit, entuziasmate, despre asta, mi-am dat seama că acum e momentul potrivit să facem și noi o ”piesă” proprie cu pinguini, așa că am uitat de oboseală și ne-am pus pe treabă.

Eu am luat de aici tiparul pentru pinguin, iar aici puteți vedea cum s-au jucat Fluturașii.

După ce am terminat pinguinii, fetele i-au botezat Trița și Ani. Trița e fetiță și e a Georgiei, iar Ani e băiat și e al Emmei. Ani vine de la Anakin, deci da, e nume de băiat… nu întrebați… 😀

Ne-am jucat noi un pic, am și citit din cărți despre zonele polare, despre animalele care trăiesc acolo, despre urși polari, pinguini, foci și eschimoși, apoi am adus în scenă și personajele. Avem chiar un set de joacă ce conține pinguini, un urs polar cu puiul său, niște foci, eschimoși cu tot cu iglu și cu sanie trasă de câini… s-a potrivit la fix. Eu am plusat și le-am dat vată, în chip de zăpadă, iar Emma a fost mai mult decât încântată să o împrăștie pe masă. Nu am avut curaj să le mai dau din zăpada făcută de noi zilele trecute… era prea curat în casă, iar eu nu eram prea dispusă la asemenea mizerie 😀 Dar, oricum, parcă s-au distrat mult mai bine cu zăpada din vată.

Când am văzut că încercau să facă oameni de zăpadă din vată, am căutat o modalitate să îi realizăm altfel. Le-am dat o rolă de la hârtia igienică și niște cercuri albe, pe care le-au lipit pe rolă. Georgia a mai desenat ochii, gura, nasul, a decupat rapid o pălărie și gata omul de zăpadă! Pe o altă rolă am lipit două dischete demachiante de-ale mele și a ieșit un super om de zăpadă, în ton cu peisajul 🙂 I-am făcut chiar și o pălărie din carton!

Una peste alta, ne-am jucat frumos, ne-am distrat și sper că au și reținut câte ceva, căci le-am citit și le-am povestit despre toate aceste personaje și despre lumea lor, în timp ce ne jucam.

Am încheiat seara cu o lectură mai veche, o poezie pe care Georgia o știe foarte bine de mai demult: ”Apolodor”, de Gellu Naum.

”La circ, în Târgul Moșilor,
Pe gheața unui răcitor,
Trăia voios și zâmbitor
Un pinguin din Labrador.
-Cum se numea? Apolodor.
-Și ce făcea? Cânta la cor.

Deci nu era nici scamator,
Nici acrobat, nici dansator,
Făcea și el ce-i mai ușor:
Cânta la cor, era tenor.
Grăsuț, curat, atrăgător,
În fracul lui strălucitor,
Așa era Apolodor.”

Și așa mai departe… am citit numai câteva pagini, căci minunatele mele erau deja foarte obosite. Cred că le-a luat mai puțin de 5 minute să adoarmă 🙂

Jucării din cartoane

Chiar dacă nu am mai scris pe blog zilele astea, nu am stat degeaba. Am muncit la diverse proiecte, căci Fetițele minunate trebuie menținute și ocupate 🙂

Am tot strâns role de carton rămase de la hârtia igienică, pentru că văzusem eu undeva niște idei creative, de pus în practică. Nu am mai găsit acele idei, dar am dat o căutare pe Google și am găsit altele, o mulțime! Mi-a atras atenția mai ales o imagine, cu celebrele Angry Birds, făcute din asemenea role. Le-am arătat poza, ele au fost încântate (evident, sunt la fel de entuziasmate ca mine când apare o idee de proiect nou) și ne-am pus pe treabă.

Le-am dat 6 role, pe care le-au vopsit, fiecare câte trei, folosind acuarele și pensulă. Până au dormit ele de amiază, numai bine s-au uscat… așa că am putut trece la pasul următor – lipirea diverselor elemente, pe care le-am decupat eu din carton sau hârtie colorată. Georgia s-a ocupat de desenatul ochilor, Emma de lipit, și așa am obținut minunăție de personaje.

Și, în timp ce căutam idei din carton, am dat și peste niște castele – așa că ăsta a fost proiectul unei alte seri. Inițial, Emma voia să facem o căsuță pentru Angry Birds, dar în final ne-a ieșit castel. Tot e bine, că acum au prințesele unde să meargă la bal, cu prinț, caleașcă și tot tacâmul, bineînțeles!

Pentru castel am folosit o cutie de la un cadou primit de Crăciun. Am lipit peste tot hârtie albă și i-am predat-o Georgiei, să o împodobească ea, după cum dorește. Emmei i-am dat alte role de la hârtia igienică, să le vopsească, pe post de turnuri. A ajutat-o și Georgia, le-au desenat chiar și ferestre… tati le-a ajutat cu niște conuri și gata turnulețele!

Am decupat o poartă și o fereastră și am făcut un model, cu un cutter, în partea de sus. Nu a fost mare lucru, un ”proiecțel” de seară 🙂

Acum ar trebui să găsesc ceva pentru weekend. Norocul nostru că există internetul…

Când pisica nu-i acasă…

…Oare ce fac șoriceii??

De fapt, situația e alta: ne-am jucat noi cât ne-am jucat, numai noi, fetele, acasă. Apoi, eu am plecat la bucătărie să pregătesc cina. Seara a decurs minunat mai departe, iar după ce s-au culcat năzdrăvanele, eu am descărcat pozele de pe aparatul mic, să pun pe blog povestea ariciului.

Surpriză! Pe card aveam o mulțime de poze despre care nu știam nimic, dar m-am prins imediat care era ideea. Minunatele mele au pus mâna pe aparat și s-au distrat cum știu ele, în timp ce eram eu în bucătărie. Și nici n-au zis nimic, așa că m-am distrat și eu, cu atât mai mult, când am descărcat.

Cam așa arată toate pozele, sunt mult mai multe: