Primăvară fără flori de cireş

Încă din toamnă sau iarnă sau de când a fost anunţat meciul, plănuiam că o să-mi petrec cea de-a 36 aniversare pe stadion, alături de Co (tatăl meu microbist). E vorba despre meciul România-Danemarca, pe Cluj Arena, fix în 26 martie. Aşa că mi-am însemnat evenimentul, iar acum tot primesc diverse notificări despre el.

Toamna trecută, părinţii mei au tăiat cireşul din curtea casei – era bătrân, prea mare, putred pe dinăuntru, ameninţa casa. La o furtună mai serioasă ar fi putut să distrugă (cel puţin) acoperişul. A fost necesar să-l tăiem, dar am rămas cu un gol în curte (şi nu numai). Mă gândeam, nostalgic, la primăvara fără flori de cireş, pentru că asta mi-a plăcut mereu la cireşul nostru, florile. Şi mă gândeam, oare cum va arăta curtea fără florile de cireş?

Nu m-am gândit însă niciodată că o să trebuiască să trăiesc primăvara fără Co. Nu mi-am imaginat curtea fără el. Nici viaţa. Continuă lectura

Anunțuri

Toamnă, şcoală, prieteni noi

A dat toamna năvală peste noi, asta după ce vara a trecut pe nesimţite, iar eu am ignorat total blogul. Începând din această toamnă avem o nouă şcolăriţă, asta ar fi principala veste pe care nu am consemnat-o aici 🙂 Da, a început şi Emma şcoala… E tot la „George Coşbuc”, unde e şi Georgia – care a început clasa a doua.

Prima zi de şcoală a fost una cu emoţii, pentru noi adulţii, evident. Ne-a făcut o surpriză şi a apărut şi bunicul Co, declarând, emoţionat, că „nu putea s-o lase singură pe Emma în prima zi de şcoală”. Bineînţeles că Emma a fost super încântată, la fel şi eu, care îmi aminteam cum mi-a făcut mie surpriză bunicul meu, acum 29 de ani, apărând la festivitatea din prima mea zi de şcoală, cu un buchet de trandafiri… Continuă lectura

Aniversare într-un univers paralel

Într-o lume paralelă, azi dimineață m-am trezit și Lala era la noi, la Cluj. Dormea în living, pe canapeaua portocalie. Adică, se trezise deja, că voia să ne vadă înainte să plecăm la birou/școală/grădiniță. A stat cu fetele în bucătărie, până ce ele și-au luat micul dejun, a râs și s-a distrat cu ele. S-a mirat de câte știe Georgia și de pofta de mâncare a Emmei.

Georgia i-a cântat, la pian, ”Mulți ani, trăiască”, acompaniată de Emma, cu vocea. Fiecare i-au dat câte o felicitare, făcută de ele, în secret 🙂 Cu multe flori, decupate de ele, apoi lipite pe hârtie colorată; și scria, cu litere strâmbe, ”La mulți ani, Lala! Te iubesc!”. Continuă lectura

Despre bunici deştepţi şi nepoţi fericiţi

Fetiţele minunate sunt în vacanţă la bunici. Mai au vreo două zile de distracţie, până când le vom aduce acasă, căci vacanţa deja e pe sfârşite, din păcate.

Când sun să văd ce fac, nu prea au timp să vorbească. O dată fac brioşe cu măr şi scorţişoară cu Emilia, altă dată călătoresc la Paris – asta înseamnă că bunicul Co merge în patru labe din living până în bucătărie (adică la Paris), cu ele pe spate (da, cu amândouă deodată, ce bine că are spatele puternic!). O dată fac teatru de păpuşi, cu marionete, altă dată sunt în grădină, descoperă ghiocei sub zăpadă. O dată sunt la plimbare cu Co, altă dată desenează sau Georgia scrie poveşti la calculator 🙂 Continuă lectura

Georgia scrie povești (II)

Spuneam despre fetița mea cea super-deșteaptă că a început să scrie povești. Ei bine, le-am și recuperat, din calculatorul Emiliei 🙂 Am găsit încă două povești, între care cea mai recentă e scrisă și cu diacritice, după ce i-am arătat că există pe tastatur㠔㔠și ”î” și celelalte. Încă nu a încercat să scrie pe laptopul meu, dar o s-o las în curând. Până atunci, asta e o poveste scrisă cu totul de Georgia, cu mânuțele și cu mintea ei minunată:

– Emma ,  astazi  o  sa  avem  o aventura  , daca vrei !!!  Emma  ma  intreaba  unde  mergem  …

-Georgi , unde  mergem ?  Eu  ii  zic:  undeva   _ minunat!!!   Emma   se  duce  sa  se  imbrace  frumos  si  O  chem   cu  ne  rabdare  si  am  plecat !! .;;

Ura!!  Ura!!  DA !!!  … EMMA  SI  GEORGIA  erau  fericite !!   CO  NE   DUCEA  cu  masina , amandoua   eram  bucuroase   peste  masura!!!.   Eu   mi-am  luat   bicicleta  fara  roti  ajutatoare   bine- inteles  ca  aveam   7   ani.   Si  am  ajuns   intr-un  loc  foarte  frumos,  langa   o  padure   de brazi, iar  deasupra ,  pe  mijlocul  cerului  era  un  curcubeu   superb . Co  ne-a spus  o intamplare  din  copilaria  sa , in timp ce Mimi ne  pregatea ceva  bun. Eu i-am cules  o floare  Emmei , albastra  ca  ochii ei!.   Eu  am  inceput  sa ma  dau  cu  bicicleta  in  timp ce Emma se ospata pe cinste si Max alerga ca un bezmetic   pe iarba   cea   plina  de  flori ! Era minunat  ! Co era  fericit,  fericit !!! Apoi Mimi ne-a spus o poveste de  basm   in  timp  ce  eu  ii  culegeam  un  buchet  minunat  de   flori ,!!.     A  inceput  si  o  mica,  mica  ploaie  minunata .   Eu  si  Emma  am  inceput  sa  ne  dam  cu  bicicletele  si  soarele   stralucea  printre  brazii  inalti.  Pam-pam !!!

[Georgia scrie povești (I)]

Talent înnăscut pentru cuvinte

Cred că e clar pentru toată lumea și deloc surprinzător că sunt foarte mândră de fetițele mele 🙂 De fapt, sunt din ce în ce mai mândră de ele. Până acum le iubeam, le adoram și le îngrijeam, însă deja încep să admir personalitatea, să apreciez persoanele în care se transformă. Se conturează niște oameni aici, lângă noi. Și îmi plac foarte mult. Sunt sensibile, foarte sensibile – după cum am observat la Georgia, zilele astea, când și-a dat seama că îi este prea dor de mine la școală. Că stăm prea mult timp despărțite. Cică de-asta a plâns (episodul trecut din aventurile noastre).

Sunt deștepte – fac conexiuni, au simțul umorului, fac glume spontane, știu multe lucruri și își dau seama de chestii.

Sunt afectuoase… În seara asta, Emma a vrut să vorbească la telefon cu bunicul Co. De două ori. Și-au tot dat telefonul de la una la alta, vorbind cu amândoi bunicii – pentru ca, la un moment dat, să o aud pe Emma alintându-l pe Co ”glumețul meu adorabil”. Și spunându-i că îl iubește până la mustața lui! Înainte, făcuse și portretul bunicilor, cu un joc format din părți magnetice, care pot fi puse cum vrei. Astea sunt:

Iar Emma are doar 4 ani. Georgia are 6, așa că ne ”execută” și mai profesionist, prin cuvinte. Cel mai recent exemplu este de azi. De când a început școala, tati îi pregătește pachețelul, îl pune în cutie și îi pune și câte un bilețel. Azi, a găsit el un bilețel de la Georgia, în care scria: ”Minunatule! Mi-ai făcut toate zilele mai bune! Te iubesc! Minunatule!”.

Nu cred că e cazul să detaliez cam ce reacție a avut tati când a găsit bilețelul…

Eu sunt de părere că asta se cheamă talent înnăscut pentru cuvinte 🙂

Prima zi de școală (2014)

Mare lucru nu s-a schimbat, față de prima zi de școală din 1987, despre care vorbeam acum câteva zile. Aceleași discursuri de întâmpinare lipsite de conținut, de căldură, de acel ”ceva” care să îi determine pe copii să fie atenți și pe părinți să nu aștepte, exasperați, să se termine festivitatea. Cei mici de foiau în rând, părinții povesteau între ei – cei vechi – sau priveau stingheri în jur – cei noi.

Atâta doar că Georgia mea nu avea funde mari în păr, ci doar o bentiță cu o fundiță simplă, albă, iar bretonul nu era tuns de mine, ci de coafeză. Nu avea nici uniformă, căci școala ”Ion Agârbiceanu” are propria uniformă, ce va fi confecționată pe măsura fiecărui copil. În rest, a fost cam la fel cu prima mea zi de școală.

Aproape am avut emoții, intrând pe poarta școlii, cu școlărița noastră cea proaspătă. Georgia, mami și tati, plus trei bunici din patru 🙂 Aproape am avut emoții, dar mi le-au tăiat rapid discursurile, stâlciate și de probleme de exprimare, și de o sonorizare infectă. Preotul, polițistul, ”reprezentanta domnului primar”, oficialul de la Consiliul Județean – toți prezenți, toți pe lângă subiect.

Oricum, noi nu ne mai săturam să ne privim școlărița 🙂 Am găsit-o și pe doamna învățătoare, pe care eu, personal, am simpatizat-o din prima. De când am făcut cunoștință 🙂 E directă, glumeață, le-a întors spatele tuturor și toată festivitatea și-a petrecut-o povestind cu noii ei învățăcei. Celelalte doamne erau mai solemne, dar ea s-a lăsat mai jos, la nivelul copiilor, și a povestit cu ei încontinuu. Așa că au fost și părți din festivitatea care mi-au plăcut.

După ce au vorbit toți oamenii care veniseră să vorbească la microfon, s-a terminat partea oficială, iar cei mici au trecut printr-un tunel de flori, făcut de cei mai măricei, mergând spre clasele lor. Georgia este în clasa pregătitoare A și era deja în prima bancă, atunci când am ajuns noi în sală. Părinții și bunicii au stat în spatele clasei, până când au avut loc prezentările și acomodarea. Fiecare copil a fost invitat în față, să se prezinte și să spună cum preferă să fie strigat, pe ce nume. Au primit și câte o napolitană, spre bucuria lor.

Mâine avem deja prima ședință și voi merge eu, având în vedere că mi-a plăcut de doamna învățătoare și că școala e aproape de biroul meu și de casă 🙂 Iar Georgia așteaptă cu nerăbdare să meargă la școală, unde și-a făcut deja o prietenă, pe Vanessa. Am pregătit în seara asta ghiozdanul și rochița. Iar tati e încântat să îi facă sandvișuri, pe care i le pune într-o cutie roșie, specială, pe care Georgia și-a decorat-o personal, cu abțibilduri. E bine, așadar. Suntem bine.

Nici Emma nu este exclusă – azi dimineață am dus-o prima dată pe ea la grădiniță, iar cu această ocazie Georgia și-a revăzut și educatoarea. I-am luat și ei rechizite, când am luat pentru Georgia – care și-a ales tot cu prințese: ghiozdan, penar, stilou, creioane, carioci, gumă de șters și tot. Numai prințese în fața ochilor 🙂 Iar când se întâlnesc, la prânz, surioarele, își povestesc una alteia: ”Georgia, ce-ai învățat azi la școală?”, a întrebat Emma. ”Nimic, doar ne-am prezentat și am spus cum preferăm să ne spună”, a venit răspunsul.

De mâine, aștept dialoguri mai consistente 🙂

Prima zi de școală (1987)

Prima mea zi de școală a fost în septembrie 1987. Nu-mi amintesc mare lucru din ea… Doar că aveam două fundițe maaaari și breton scurt și strâmb, cum mi-l tăia Emilia de obicei. De fapt, amănuntul cu bretonul scurt și strâmb l-am văzut în poze, nu mi-l amintesc 😛 Așadar, nu-mi amintesc neapărat lucruri, dar îmi amintesc senzații.

Îmi amintesc de Emilia, emoționată, și de prietenii mei – eram toți fericiți, fără stres, fără griji. Restul e în ceață, nu mai știu nici cine ne-a făcut puținele poze pe care le avem (eu am două poze în albumul meu personal, din prima zi de școală – așa că majoritatea vieții mele de până la inventarea aparatului digital încape într-un singur album).

Un lucru îl am foarte clar în minte, în condițiile în care tot restul e ca un film, ca un vis: cât am fost de fericită și de surprinsă când, în curtea școlii, a apărut bunicul meu! El locuia la țară, la Vinerea, la vreo 25 de kilometri de Orăștie. Nu era ușor să vii de acolo la noi, la oraș, în ciuda distanței mici, pentru că nu aveam niciunii mașină. Nici la telefon nu vorbeam des – trebuia să sunăm la centrală și să cerem ”Vinerea, numărul 228, vă rog!” (așa m-a învățat Emilia, să sun în caz de nevoie). Mai mult decât atât, bunicul meu era în perioada aceea internat la sanatoriu, la Geoagiu, pentru că era bolnav. Iar de acolo era și mai greu de venit, căci trebuia să mergi destul de mult, pe jos, până la șosea, apoi încă ceva kilometri până la Orăștie. Nimeni nu se aștepta să vină, asta e concluzia.

Și totuși, în prima mea zi de școală, moșu Marcu (așa îi spuneam eu), a fost lângă mine. Nu știu cum a ajuns, cu ce sau cu cine. Știu numai că am fost fericită să îl văd și mi-l amintesc foarte clar, îmbrăcat atât de elegant, într-un costum negru, cu o cămașă albă și cu un buchet de trandafiri în mână.

De curiozitate, astăzi am căutat să văd pe ce dată ar fi putut să înceapă școala în 1987 și am aflat că luni, când ar fi fost prima zi de școală, a fost 14 septembrie. Era ziua lui, ziua lui moșu Marcu… De ziua lui, a făcut tot posibilul să coboare de la sanatoriu, ca să fie în curtea școlii, lângă mine, în prima zi. Când mă gândesc la asta, mi se face și mai dor de el, căci a murit la mai puțin de doi ani după prima mea zi de școală. Și sper că a fost fericit atunci, de ziua lui, măcar atât de fericit cât am fost eu.

Mi-aș dori să știe cât a însemnat pentru mine prezența lui acolo, să știe că îl adoram și că îmi amintesc atât de clar de el, deși a fost lângă mine, fizic, doar 8 ani. Și mi-aș fi dorit să o vadă și pe Georgia, în prima ei zi de școală – luni, 15 septembrie, 2014.

Georgia scrie povești (I)

Fetițele minunate se află în vacanță la bunici. Astăzi am primit un e-mail de la Emilia (mama mea, respectiv vacanța fetițelor mele 🙂 ), cu subiectul ”Mica scriitoare”. Știam despre ce este vorba, pentru că mă sunase Georgia înainte, gâtuită de emoție și de fericire, să mă întrebe: ”Mami, ai citit povestea mea? Am scris o poveste! Ți-a trimis-o Mimi pe mail!!!!”.

Evident că am fugit la calculator și mi-am verificat mesajele.

Se pare că năzdrăvana mea cea mare, care a împlinit 6 ani în aprilie, știe să scrie pe calculator mai bine decât unii oameni pe care îi cunosc 😀 Cu mâna știe de ceva vreme, dar la calculator… e o achiziție mai nouă. Mai mult, știe semne de punctuație. Dar aici nu mă mir, pentru că Emilia mea e profesor de limba română, așa că fetele mele deja știu ce înseamnă sinonim, antonim, diminutiv, augmentativ, cacofonie și altele asemenea. Ne jucăm în mașină jocuri cu litere și cu ”Găsește diminutivul/augmentativul” 😛

Deocamdată, este doar un început de poveste. Dar mi-a zis de câteva ori, Georgia, că va continua. Iar Emilia mi-a povestit că stă și se joacă și se gândește și fuge în casă, unde mai scrie o propoziție. Așadar, inaugurez o nouă categorie, ”Georgia scrie povești”. Mi-am propus de ceva vreme să transcriu poveștile pe care le inventează ea, pe loc, seara, dar nu m-am învrednicit. Iată că fetița mea se descurcă de-acum singură. Cine știe, poate va publica și o carte, în curând.

Iată primele rânduri scrise exclusiv de Georgia, fără corectura mea:

AVENTURA inventata de Georgia      

Buna, ma  numesc    Georgia   si  toti  din  neamul  meu  ma  iubesc…Imi  plac  aventurile…O  iubesc  pe surioara  mea, Emma …  si  O  iubesc  pe  bunica  mea  Emilia …   si   pe  bunicul  meu  Co !!!  Co  este  glumet  CO  ne  spune  amintiri   dincopilaria  lui si  ne  plac  foarte mult .La  curtea  lui  Co  avem   animale  si  pui  si  curcani .Pe  catel  il  cheama  Max ,  iar  pisicile  se  numesc   Bel,  Bluie  si  Dizy .             Cand  vrem   sa   traim  O  aventura , Co ne  duce  in  Pod .   Eu   si  Emma   suntem  destepte     si   cuminti   si  frumoase.  Mimi  zice  ca  suntem   “Fetele  Neacsu   din  neamul  lui  Kadar “.

VA URMA! 🙂

foto, de la stânga la dreapta: Emma, Emilia, Georgia

foto, de la stânga la dreapta: Emma, Emilia, Georgia

Până la adânci bătrâneți

Avem un ursuleț legat de pat, de acela care cântă, dacă tragi de o sforicică. L-a primit Georgia, când era bebe, de la nași, iar de atunci nu s-a mai dezlipit de pătuț – și după ce acesta a fost schimbat (de două ori), ursulețul a rămas. Și acum îl au, la patul suprapus, e legat de scară. Observ că am scris despre el și într-unul dintre primele articole pe blog, în noiembrie 2009, aici.

Și Georgia trage de sforicică în fiecare seară, în drum spre patul ei. Pur și simplu, parcă nu poate urca scara, dacă nu cântă ursulețul. În seara asta, i-am zis să nu mai tragă așa tare de sfoara aceea, căci eu vreau să păstrez ursulețul acela până la adânci bătrâneți. Că o să am nepoți și vor veni la mine în vacanță, iar eu o să le pun ursulețul care cântă, lângă pătuțurile lor. S-a lăsat liniștea, mă urmăreau două perechi de ochi maaaari și gânditori… unii căprui, ceilalți albaștri. Iar Georgia m-a întrebat de unde voi avea nepoți, cum o să-i aleg? Eu i-am zis că nepoții mei vor fi copiii lor. ”Ahaaaaa”, s-a luminat ea.

Și atunci am aflat că, mai nou, Georgia își dorește să aibă 5 fetițe, iar Emma, 3. Apoi au mai scăzut, Georgia – 4, Emma – 2. Dar eu tot mă aleg cu 6 năzdrăvane pe cap 🙂 Căci așa mi-au zis, că le vor aduce la mine în vacanță, să am grijă de ele.

Tot în seara asta, le-am spus de ce îmi sunt atât de dragi și de importante felicitările primite de la ele de 8 martie și pozele cu ele: pentru că o să le arăt, peste nu știu câți ani, nepoților mei. Și o să le spun că sunt făcute de mămicile lor, când erau mici, fetițe 🙂 Iarăși m-au privit cu ochi mirați.

Așadar, în momentul ăsta nu îmi doresc decât să se împlinească toate astea, să ajung ca, la adânci bătrâneți, să le arăt respectivele comori (le strâng în niște cutii, deja s-au transformat în comori) – să le arăt celor (cel puțin) șase nepoate ale mele, la fel de zglobii și de minunate ca și fetițele mele. Iar pe fundal să se audă muzica de la ursuleț, dacă nu cumva o să-i rupă Georgia sforicica până atunci, sau una dintre fiicele ei 😀

DSC05619De asemenea, mi-am dat seama că trebuie să imortalizez momentele simple, de zi cu zi, și nu neapărat pe cele festive. Să nu mă stresez cu serbările, ci să le filmez pe ele, cu dialogurile lor absolut adorabile, cuvintele încă stâlcite, expresiile uneori mult prea elaborate, pentru vârsta lor. Tonul de cor antic din tragediile grecești pe care îl adoptă Georgia, când ne ”servește” câte un proverb, exact la momentul potrivit.

De exemplu, într-o seară, la cină, Emma îmi cerea insistent o furculiță nouă, pe motiv că pe a ei o linsese pisica. Eu o trimiteam să își ia singură, ea insista din nou. Iar Georgia concluzionează, mustrător, clătinând din cap: ”Emma… lenea e cucoană mare!”.

Sau când Georgia, supărată, exclama ”Oooooh, mi-a ieșit îngrozitor desenul cu Gheorghe!” – iar Emma, împăciuitoare și plină de dragoste, îi răspunde ”ooo, nu-i adevărat, nu-ți face griji, mie mi se pare drăguț!”.

Sau în seara asta, când nu se mai dezlipeau una de alta – Emma culcată în patul ei, cerând insistent ca Georgia să-i dea pupic înainte să urce în patul de sus, apoi îmbrățișate și turtite una de alta.

Astea sunt momentele care merită ținute minte, până la adânci bătrâneți!