Pisicuţa alintată

Asta ar fi Emma. O pisicuţă alintată. E lipicioasă, pisicoasă, îi place să se cuibărească, să se alinte, să se lase răsfăţată şi pupată şi adorată. I-am zis o dată „pisicuţa mea” şi de atunci tot aşa trebuie să-i spun. Dimineaţa, când ne despărţim, musai trebuie să-i zic: „Pa, pisicuţa mea iubită şi frumoasă!”. Iar dialogurile iau uneori forma asta:

Emma: Mami, ţi-a fost dor de pisicuţa ta?

Eu: Cum să nu?! Mi-a fost foarte dor!

Emma: Şi mie mi-a fost dor de trandafiraşul meu de mămică!

sau

Emma: Mami… vrei să dormim toate trei în dormitor?

Eu: Nu cred, Emma, eu nu pot să mă culc, am de lucru…

Emma: Te roooooog, mami, fă asta pentru gândăcelul tău!

Evident că am dormit cu ele și am respectat la limită deadline-ul pentru articol 😀

Anunțuri

Georgia scrie povești (III)

După cum spuneam, am și o poveste scrisă de Georgia, cu diacritice. Misiunea mea pe acest blog devine tot mai ușoară. Acum nu trebuie decât să dau copy/paste. Pam-pam și voila! Georgia!

MAȘINĂRIA DE CULOARE  (CAP)  1

           A  fost  odată  ca niciodată   o fetiţă  cu o  imaginaţie  foarte  colorată.

        Pe  această fetiţă  o  chema  Georgia.  Georgia  voia  să  facă  o   maşinărie  care   scuipa   Culoare!  într-o zi, Georgia a făcut  maşinăria pe care vru s-o facă! Georgia s-a  dus la un magazin într-o zi și a cerut  uneltele de care avea nevoie.  Se  duse  acasă  şi-a început  să  lucreze. Şi-a luat  metalul şi l-a bătut în cuie.

După  aceea, Georgia s-a  ocupat şi de vopsirea metalului.

L-a vopsit în culoarea  violet şi după aceea i-a cerut  ajutorul  Emmei, surioara  ei.

–Emma ,  mă ajuţi ?.

 Emma a zis :

 -Desigur!.

Emma   i-a  adus  arcurile  şi rotiţele şi după aceea Georgia le-a pus in maşinărie. A doua zi  maşinăria era  gata!  Georgia a vrut sa îşi testeze maşinăria, dar trebuia să meargă la vot sa o voteze pe Monica Macovei. S-au dus la vot, au votat-o pe Macovei si când s-au întors acasă Georgia şi-a testat maşinăria.

Pam-Pam!!

Talent înnăscut pentru cuvinte

Cred că e clar pentru toată lumea și deloc surprinzător că sunt foarte mândră de fetițele mele 🙂 De fapt, sunt din ce în ce mai mândră de ele. Până acum le iubeam, le adoram și le îngrijeam, însă deja încep să admir personalitatea, să apreciez persoanele în care se transformă. Se conturează niște oameni aici, lângă noi. Și îmi plac foarte mult. Sunt sensibile, foarte sensibile – după cum am observat la Georgia, zilele astea, când și-a dat seama că îi este prea dor de mine la școală. Că stăm prea mult timp despărțite. Cică de-asta a plâns (episodul trecut din aventurile noastre).

Sunt deștepte – fac conexiuni, au simțul umorului, fac glume spontane, știu multe lucruri și își dau seama de chestii.

Sunt afectuoase… În seara asta, Emma a vrut să vorbească la telefon cu bunicul Co. De două ori. Și-au tot dat telefonul de la una la alta, vorbind cu amândoi bunicii – pentru ca, la un moment dat, să o aud pe Emma alintându-l pe Co ”glumețul meu adorabil”. Și spunându-i că îl iubește până la mustața lui! Înainte, făcuse și portretul bunicilor, cu un joc format din părți magnetice, care pot fi puse cum vrei. Astea sunt:

Iar Emma are doar 4 ani. Georgia are 6, așa că ne ”execută” și mai profesionist, prin cuvinte. Cel mai recent exemplu este de azi. De când a început școala, tati îi pregătește pachețelul, îl pune în cutie și îi pune și câte un bilețel. Azi, a găsit el un bilețel de la Georgia, în care scria: ”Minunatule! Mi-ai făcut toate zilele mai bune! Te iubesc! Minunatule!”.

Nu cred că e cazul să detaliez cam ce reacție a avut tati când a găsit bilețelul…

Eu sunt de părere că asta se cheamă talent înnăscut pentru cuvinte 🙂

Primele zile de şcoală. Tristeţi, partea a doua

A doua zi după ce am scris postarea precedentă, în care mă întrebam cum va fi să o las pe Georgia la poarta şcolii şi eu să plec, uitându-mă mereu în urmă şi cu inima în gât, fetiţa mea mi-a mai dat o lovitură: m-a întrebat dacă mai vin cu ea până în clasă. Voia să o las la poartă şi să meargă singură.

I-am zis că mai sunt câteva zile în care o voi însoţi până la clasă; că nu o să mai am voie, oricum, să trec de linia albă. Şi am rugat-o să mă mai lase un pic să vin cu ea, până mai pot. A zâmbit, plină de înţelegere, şi m-a lăsat să merg cu ea.

A doua zi, iar: „Mami, dar nu mă laşi să merg singură?!”

Eu: „Nuuu, hai, te rog, mai lasă-mă să merg cu tine, măcar săptămâna asta!”

Azi a început o nouă săptămână. Cu un zâmbet şmecheresc, s-a uitat la mine şi m-a rugat să o las să meargă singură. De data asta eram pregătită, aşa că m-am oprit la linia albă. M-a îmbrăţişat, m-a pupat, şi a plecat parcă zburând, plutind. Eu mă simţeam de parcă pleca la facultate.

A traversat toată curtea, spre clădirea lor, se tot întorcea şi îmi trimitea pupici, îmi făcea cu mâna şi îmi zâmbea… Apoi a dispărut în şcoală. Eu m-am adunat, în final, şi am pornit spre birou. Tot drumul, o revedeam în gând, cu mersul ei vesel, parcă săltat, cu ghiozdanul mare în spate, cu prinţesele Disney, care se îndepărta tot mai mult de mine.

Cred că cel mai greu moment pentru un părinte e să îţi urmăreşti copilul cu privirea cum se îndepărtează de tine, să îi vezi mersul din spate, nu lângă tine, cum îl vedeai până acum.

La prânz, m-a sunat Georgia, de pe telefonul lui tati, imediat după ce a ieşit de la şcoală. Şi mi-a mărturisit că, după ce a ajuns în clasă, dimineaţă, i-a părut rău că nu m-a lăsat să merg cu ea şi a lovit-o melancolia. Aşa că a plâns după mami, cum nu cred că a plâns vreodată până acum. Aşa că, după cum se vede, mai avem amândouă de lucrat la capitolul separare.

Primele zile de şcoală, tristeţi şi entuziasm

Aşadar, a început şcoala. Parcă nu realizez, încă, parcă totul se mişcă prea repede în jur! Mă uit la ea, la fetiţa mea, şi îmi vin în minte versurile din cântecul acela celebru: „Timp, încotro mergi? Spre ce meleaguri noi, grăbit alergi?”, din filmul „Liceenii”.

În fiecare dimineaţă, când o duc la şcoală, o conduc până la clasă, ea parcă zboară, fericită, merge repede şi îşi agaţă haina în cui, pune ghiozdanul lângă scaun, se aşază în bancă, îmi mai trimite nişte pupici şi îşi vede de treabă. În momentul acela, eu ar trebui să plec spre birou, nu? Atunci, de ce parcă mă lipesc de uşă, de ce nu îmi pot lua ochii de la ea, de ce nu mă pot urni din prag? De ce mi se strânge inima, când mă gândesc apoi că, peste câteva zile, nu voi mai avea nici privilegiul să o conduc până în clasă? Continuă lectura

Prima zi de școală (1987)

Prima mea zi de școală a fost în septembrie 1987. Nu-mi amintesc mare lucru din ea… Doar că aveam două fundițe maaaari și breton scurt și strâmb, cum mi-l tăia Emilia de obicei. De fapt, amănuntul cu bretonul scurt și strâmb l-am văzut în poze, nu mi-l amintesc 😛 Așadar, nu-mi amintesc neapărat lucruri, dar îmi amintesc senzații.

Îmi amintesc de Emilia, emoționată, și de prietenii mei – eram toți fericiți, fără stres, fără griji. Restul e în ceață, nu mai știu nici cine ne-a făcut puținele poze pe care le avem (eu am două poze în albumul meu personal, din prima zi de școală – așa că majoritatea vieții mele de până la inventarea aparatului digital încape într-un singur album).

Un lucru îl am foarte clar în minte, în condițiile în care tot restul e ca un film, ca un vis: cât am fost de fericită și de surprinsă când, în curtea școlii, a apărut bunicul meu! El locuia la țară, la Vinerea, la vreo 25 de kilometri de Orăștie. Nu era ușor să vii de acolo la noi, la oraș, în ciuda distanței mici, pentru că nu aveam niciunii mașină. Nici la telefon nu vorbeam des – trebuia să sunăm la centrală și să cerem ”Vinerea, numărul 228, vă rog!” (așa m-a învățat Emilia, să sun în caz de nevoie). Mai mult decât atât, bunicul meu era în perioada aceea internat la sanatoriu, la Geoagiu, pentru că era bolnav. Iar de acolo era și mai greu de venit, căci trebuia să mergi destul de mult, pe jos, până la șosea, apoi încă ceva kilometri până la Orăștie. Nimeni nu se aștepta să vină, asta e concluzia.

Și totuși, în prima mea zi de școală, moșu Marcu (așa îi spuneam eu), a fost lângă mine. Nu știu cum a ajuns, cu ce sau cu cine. Știu numai că am fost fericită să îl văd și mi-l amintesc foarte clar, îmbrăcat atât de elegant, într-un costum negru, cu o cămașă albă și cu un buchet de trandafiri în mână.

De curiozitate, astăzi am căutat să văd pe ce dată ar fi putut să înceapă școala în 1987 și am aflat că luni, când ar fi fost prima zi de școală, a fost 14 septembrie. Era ziua lui, ziua lui moșu Marcu… De ziua lui, a făcut tot posibilul să coboare de la sanatoriu, ca să fie în curtea școlii, lângă mine, în prima zi. Când mă gândesc la asta, mi se face și mai dor de el, căci a murit la mai puțin de doi ani după prima mea zi de școală. Și sper că a fost fericit atunci, de ziua lui, măcar atât de fericit cât am fost eu.

Mi-aș dori să știe cât a însemnat pentru mine prezența lui acolo, să știe că îl adoram și că îmi amintesc atât de clar de el, deși a fost lângă mine, fizic, doar 8 ani. Și mi-aș fi dorit să o vadă și pe Georgia, în prima ei zi de școală – luni, 15 septembrie, 2014.

Singing in the rain!

Azi la Cluj a fost o zi destul de ciudată. Ne-am trezit cu ploaie, am plecat de acasă pe ploaie… La prânz iar ploaie. După amiaza a fost însorită, totuși, așa că am putut să mergem pe jos până la cinema Mărăști, la teatru de păpuși (dar despre asta în alt articol).

Când s-a terminat spectacolul, am ieșit afară și am pornit spre casă, dar nu am apucat să mergem prea mult, căci s-a pornit iar ploaia. Și vă imaginați atmosfera: aproape de înserat, oameni obosiți, posomorâți, încercând să ajungă acasă cât mai repede, cocoșați și cu capetele în pământ, sub stropii de ploaie. O străduță liniștită, pe care nu trec multe mașini (strada noastră, care e destul de lungă). Liniște. Doar ploaia se aude, însoțită din când în când de un tunet.

WP_20140515_009În toată această atmosferă gri, o fetiță îmbrăcată în roșu, cu blugi roșii, bluză roșie, chiar și umbrelă roșie 🙂 Ar trebui să meargă cuminte, cu tăticul ei, sub umbrelă, dar asta prea ar semăna a constrângere. Cântă încontinuu, pe tot drumul spre casă, o melodie inventată ad-hoc, despre cât de frumoasă e ploaia și natura în general, despre cum să ne bucurăm de ploaie, cum nu știm niciodată ce vreme va fi, dar trebuie să ne bucurăm, indiferent cum va fi. Asta e ideea, pe scurt; cântecul a fost mult mai lung, căci și strada e lungă. Și fetița roșie mai făcea și câte-o mișcare de dans, de ai fi crezut că ai ajuns în mijlocul filmărilor unui musical.

Mi-ar fi plăcut să o filmez, dar eram ocupată cu o fetiță mai mică, galbenă. Iar tati era ocupat să se țină de fetița roșie cu umbrela, căci ea, cântând și dansând, mergea mai mult prin ploaie.

Încerc, deci, să memorez scena și să rețin că nu pot ști niciodată cum va fi vremea, dar trebuie să mă bucur orice ar fi. E o lecție bună, iar oamenii întâlniți de noi pe drumul spre casă au părut să o înțeleagă. Nimeni nu a rămas indiferent la fetița roșie care cânta în ploaie – ba o doamnă s-a și oprit din drum, ca să se uite, lung, după ea. Și toți au zâmbit, indiferent cât erau de posomorâți înainte de trecerea Georgiei pe lângă ei.

Toată viața mi-a plăcut ploaia și nu am prea agreat umbrelele, dar acum o iubesc și mai mult. Sau, poate, reînvăț să o iubesc, așa cum o iubeam mai demult 🙂

A căzut primul dințișor!

Azi, când am ajuns acasă, mi-am găsit fetița cea mare cu un dințișor în minus 🙂 I se mișca destul de tare de vreo două-trei zile și era tot cu mânuța pe el… îl tot mișca și ea. Iar azi, când s-a trezit, s-a dus la tati, hotărâtă, și i-a cerut direct să îl scoată. Iar el s-a conformat – a tras un pic de el și a ieșit!

Așadar, avem o fetiță curajoasă și știrbă. Adorabilă și, câteodată, sâsâită. E absolut mortală 🙂

Încă nu ne-am dumirit în legătură cu episodul de la bunici, când susținea că i-a căzut o măseluță… n-am văzut nicio urmă. Căutăm un medic stomatolog pentru copii și o să ne lămurim și cu asta!

… și la noapte o așteaptă pe Zâna Măseluță…

Georgia știrbă

Poveste adevărată cu vrăbiuțe

Era o după-amiază frumoasă, de sfârșit de aprilie. Vrăbiuța noastră se plimba și țopăia de colo-colo prin parc, prin pietriș și prin iarbă, pe sub hinte și printre chiuituri și gângureli de pui de oameni, scoși la soare. Îi plăcea vrăbiuței printre ei, căci veșnic scăpau câte ceva bun pe jos, printre degețelele lipicioase.

Brusc, vrăbiuța noastră a zărit o bucățică bună-bună de covrig și a început să ciugulească din ea. Dar, ce să vezi, exact în acel moment, a apărut sora ei mai mare, o vrăbiuță mult mai înfigăreață și mai băgăcioasă. Evident, i-a furat delicioasa bucățică de covrig chiar din cioc!

Vrăbiuța era indignată. Dar nu era singura.

O fetiță cu ochi mari și aproape negri urmărise întreaga scenă, iar când hoața i-a luat bucățica, fetița a început să strige:

– Mami, mami, i-a furat firimitura, nu e corect, hoața, i-a furat firimitura!

Vrăbiuța era mulțumită, pentru că măcar cineva observase fapta cea urâtă și era la fel de revoltată! Fetița striga cât o ținea gurița – a aflat, cu ocazia asta, că o chema Georgia, căci mama ei încerca să o liniștească.

Dar Georgia nu s-a liniștit așa ușor, iar vrăbiuța a văzut, cu uimire, cum fetița merge la hoața de surioară-vrăbiuță și îi ia de sub cioc firimitura.

Vrăbiuța noastră era atât de fericită, că ar fi aplaudat, dacă ar fi putut.

Și atunci, Georgia i-a dat o lecție: a rupt firmitura în două, i-a lăsat una hoaței, iar pe cealaltă i-a adus-o vrăbiuței și le-a spus: ”Poftiți, puteți să împărțiți și să mâncați amândouă, așa fac surioarele!”.

O lecție adevărată și o întâmplare adevărată, cu Georgia, de 6 ani.

Pam-pam!

La mulți ani, Emmelina!

Nu există ochi mai albaștri decât ai ei, nu există copil mai încăpățânat, nu există copil mai minunat. Nimeni nu ne poate crește atâta tensiunea și nimeni nu ne poate topi inima într-o secundă, cum face ea. Nimeni nu ne iubește mai pur decât ea. Nimeni nu știe atât de clar ce vrea, la 4 ani.

De multe ori ne testează limitele cu încăpățânarea ei de un calm exasperant, cu insistența ei, cu ”picătura chinezească”. Apoi ne gândim că-i va fi bine mai târziu, dacă va ști să își urmărească la fel de hotărât țelurile. Acum, nimeni nu o poate convinge să renunțe la ceva. Poți să ai senzația, câteva minute, că ai lămurit-o, că ai învins, că ai convins. Dar e numai o iluzie. Nimeni, absolut nimeni, nu o convinge pe Emma.

Eu încerc să o iau cu binișorul, nu merge niciodată. Apoi mă supăr pe ea. Și ea vine și se lipește de mine și zice ”Hai să ne împăcăm, nu îmi place să fim supărate”. Și mă strânge și mă îmbrățișează și mă topește și mă iubește. Apoi facem cum vrea ea, exact cum vrea ea. Îmi spune ”mami, te iubesc până la stele!” sau până la curcubeu, sau până la stropii de ploaie, sau până la nori.

Eu nici nu știu să îi spun cât de mult o iubesc, încă nu s-a inventat dincolo-de-infinitul.

E foarte feminină și iubitoare de frumos. M-a învățat să mă îmbrac mai mult în rochii, pentru că ea nu pleacă la grădiniță fără rochiță. M-a învățat să mă machiez mai des, pentru că mă privește admirativ când mă aranjez. Îi plac rujurile și parfumurile. Abia așteaptă să ”crească mare, femeie”, ca să aibă sâni 😛 Și vrea să fie mamă de doi băieți. Nu știu de ce. Când va fi mare, femeie, vrea să se facă cititoare. Și să meargă la birou, ca mami. Îi plac pantofii cu toc și nu înțelege de ce nu port așa ceva iarna. A trebuit să îmi iau cizme cu toc, din cauza ei. Îi plac mărgelele, zorzoanele, sclipiciul, zânele și prințesele.

Are o colecție de rochițe ”normale” și o colecție de rochițe ”de prințese”. Seara, își alege ținuta pentru a doua zi, la grădi. Dacă nu o consult, pierd timp dimineața și îl pierd inutil, că oricum se îmbracă numai cum vrea ea. Oricum, are gusturi bune și nu exagerează. Îi plac și unghiile date cu ojă, dar a înțeles că la grădiniță nu e voie. Drept pentru care, duminică seara m-a pus să-mi șterg unghiile, că doar n-o să merg luni la birou cu ele roșii?! Și în casă, îi place să stea îmbrăcată în rochie de prințesă. Astăzi a primit una de zână, rochița lui Tinkerbell.

Asta este Emma la 4 ani.

La mulți ani, curcubeul meu albastru, cauza firelor noastre albe! Te rugăm să rămâi exact așa cum ești, exasperantă și minunată! Vei fi unică, puternică, luptătoare și necruțătoare, frumoasă și deșteaptă, independentă și cochetă 🙂 Foarte bine. Să fii sănătoasă!

emma