O magie pentru somn: Iepuraşul care voia să adoarmă. Şi un pic despre anxietatea copiilor

După cum ziceam, Georgia a trecut printr-o fază anxioasă, pe la mijlocul lunii ianuarie. Bănuiala mea e că s-au adunat mai multe motive: „spleen-ul” lunii ianuarie, perioada de după sărbători, întoarcerea la muncă/şcoală + Harry Potter, volumul 2. În respectiva carte, la final, Harry este muşcat de un şarpe şi adoarme (aproape moare, dar este salvat până la urmă). Însă, în timp ce adoarme, se întreabă dacă moareContinuă lectura

Anunțuri

Avalanșă

Nu știu cum se face, dar tocmai când să ne culcăm (adică ele sunt deja în pat, eu le-am lăsat și am închis ușa, apoi mă strigă), Georgia are cele mai multe nelămuriri. ”Mami, am tot uitat să te întreb ceva…” – așa începe. Iar Emma o completează. Și continuă:

Mami, dar noi când o să mergem cu avionul?

Mami, dar când o să mergem cu trenul?

Mami, noi când o să mergem în altă țară?

Mami, noi când o să mergem în safari? Aș vrea să mergem în safari, să fotografiez animalele.

Mami, dar noi când o să vedem rândunici de mare? Eu: Ce?! Georgia: Rândunici de mare. Trăiesc în Australia. Când o să mergem în Australia?

Emma intervine: Mami, dar în junglă când o să mergem?

Georgia: Dar ce animale trăiesc în junglă? Alea din ”Cartea Junglei”? Noi când o să vedem girafe adevărate? În junglă trăiesc elefanți, dar am văzut la grădina zoologică. Aș vrea să văd girafe adevărate.

Și cireașa: Mami, noi când o să mergem în spațiu?

Emma, alarmată: Mami, eu nu vreau să merg în ‘pațiu!

Georgia: Lasă, tu, că merg eu. Eu vreau să mă plimb pe Lună.

Emma abia a împlinit 4 ani, Georgia încă n-are 6. Serios, știu prea multe chestii.

Emma… dilema

Știți cu toții ce plăcută e liniștea aceea care se așterne în casă după ce copiii merg la culcare. Câtă pace, câtă relaxare… numai părinții o știu aprecia cu adevărat. Și în această liniște, cât de stresant sună un strigăt dinspre camera piticilor dătători de emoții: ”Maaaaaaaaaami!”.

Tot numai părinții pot înțelege – cum inima ți se face ghem în stomac iar gândurile vin în avalanșă: ”oare e bine, trebuia să doarmă de vreo juma’ de oră, sper că nu are febră, sper că nu îl doare burtica, sper că nu îl doare nimic, oare s-a speriat de ceva, sau poate i-o fi doar sete, dar atunci de ce nu se dă jos din pat să bea apă?” etc. Și astea în doar 5 secunde, cât îți ia să ajungi la ușa lor.

Deschizi ușa cu emoții, dar încerci să pari natural când întrebi: ”Da, ce e?”.

Și răsare, din patul de sus, căpșorul Georgiei: ”Mami, Emma vrea să te întrebe ceva!”

Un pic mai scade tensiunea. ”Da, Emma, ce vrei să întrebi?”

Răsare și căpșorul blond, din patul de jos, iar o voce inocentă și cristalină sparge tăcerea nopții: ”Mami, la iarnă când o să fie zăpadă, o să mai mergi la birou?”

sau

”Mami, când vine zăpada, o să scoatem săniuța afară să ne jucăm cu ea?”

Și după momentul de perplexitate, răspunzi, diafan, mulțumit, totuși, că nu s-a întâmplat nimic grav. Și mergi să îți continui somnul.

***Notă: Poveste adevărată, care se cam repetă la noi.

??????????

A glimpse of the future

Adică o privire fugară în viitor, o imagine scurtă, cât o fracțiune de secundă, dar nu din trecut, cum se întâmplă de obicei, ci din viitor 🙂 Sună mult mai bine în engleză, e un singur cuvânt încărcat de semnificație, față de două rânduri în limba română. (Dar are ea și limba română cuvintele ei…)

Azi am avut niște activități foarte ”mature” împreună cu fetițele. Cresc tot mai mult și mai brusc 🙂 Sunt interesate tot mai mult de ceea ce fac eu, de rutina mea, lucruri care pentru ele este sunt de-a dreptul speciale. Azi le-am lăsat – în special pe Georgia – să mă asiste. Așa că și-a spălat singură o fustiță nouă – cu săpun, în lighean (fiind nouă, nu era foarte murdară), apoi am lăsat-o să-și încălzească singură ceaiul în cuptorul cu microunde. Aici a venit și Emma, doar că pe ea a trebuit să o ridic puțin și să reduc timpul pe care îl programase ea pentru ceai (10 minute, mi s-a părut cam mult) 😀

I-am dat apoi trei cănuțe din ale mele (de espresso), le-a pus pe tavă și a dus-o singură pe măsuța lor din living. Eu am pus ceaiul într-un mini-ceainic improvizat (respectiv cana folosită de obicei să pui laptele pentru cafea) și am luat împreună ceaiul ca niște doamne. Și de data asta n-am simulat, căci am avut ceai adevărat, ba chiar am împărțit și o brioșă. Pe care, desigur, am făcut-o tot împreună, ieri.

Ce să mai zic… își aprinde singură lumina la baie (am fost șocați prima dată când am remarcat că nu ne mai cere ajutorul)… știe toate literele, mici și mari; citește cuvinte din maxim trei silabe și, mai nou, știe să le și scrie. Cunoaște literele mari și mici, le citește, dar scrie, deocamdată, numai cu litere mari. I-am scos niște fișe cu exerciții grafice (de la punte la linii, bastonașe, cercuri, spirale etc., până la litere). Și dacă nu am găsit ce voiam, i-am făcut eu, din puncte 🙂

Și acum, seara, am povestit despre ce înseamnă ”bârfă”… și ”dantură știrbă” – așa are Bucșă, din povestea ”Mașini”. I-am povestit despre dinți, dentist, chestii. Și are niște întrebări interesante… suntem la faza când vrea să știe semnificația cuvintelor. Sunt cuvinte pe care le folosești zilnic, dar e o provocare să le explici sensul.

Exemplu: ”Ce înseamnă accident?” Tati i-a zis că e o întâmplare neașteptată, de obicei ceva rău, în urma căreia de multe ori cineva este rănit. De exemplu, cazi și îți rupi mâna, este un accident. Contra-întrebarea Georgiei a fost: ”dar atunci când rupi o floare este tot accident?!”

Nici Emma nu se lasă mai prejos. Și ea se joacă tot mai mult cu vorbele. O imită mult pe Georgia și e de-a dreptul hilar să o auzi scoțând niște expresii pretențioase, copiate întocmai după sora mai mare.

Exemplu: Emma se trezește și are poftă de ”ceva bun”. Și întreabă: ”Tati, ce ne dai?”. Tati glumește: ”Bătaie!”. Emma sare cu replica, netulburată: ”Tati, bătaia nu este bună de mâncat… Vreau ceva mai dulce!”.

Sau cum mă alintă ea: ”bună, mămică guduță!”. ”Guduță” fiind ”drăguță” – exact așa zicea și Georgia, la vremea ei, mi se pare fascinant.

La sfârșitul lunii, voi avea o fetiță de 3 ani și una de 5 ani. Domnișoare, cu idei și opinii. Și cu multe întrebări…

Întrebări… metafizice

N-aş fi crezut, dar uite că îmi foloseşte la ceva că am făcut şi filosofie, în afară de faptul că m-am distrat, punându-mi întrebări fără răspuns, timp de patru ani. Credeam că am făcut-o doar pentru sufletul meu, dar mă ajută mai nou în relaţia cu fetiţa mea cea mare, care a început să îmi pună întrebări metafizice 😀

Şi-a făcut încălzirea cu o analiză semantică a poeziei „Furnica” – mami, dar ce înseamnă „zăbavă”?, mami, adică cum „dacă n-am fi de ispravă”?, ce înseamnă să fii „de ispravă?” şi alte asemenea, lejere. După care m-a pocnit, în timp ce îi dădeam un şerveţel să se şteargă. „Mami, dar şerveţel ce înseamnă?”. „Cum adică? Dar tu ce crezi că înseamnă un şerveţel?” – contracarez eu cu o altă întrebare, ca să câştig timp şi să-mi dau seama încotro merge discuţia. „Ştiu că mă şterg cu el la guriţă sau la nas, dar ce ÎNSEAMNĂ de fapt un şerveţel?” insistă ea, accentuând pe „înseamnă”. Şi aşa a început o discuţie despre menirea pe lume a şerveţelului, materiale din care poate fi fabricat, pe cine ajută etc. etc. Metafizică pură! 🙂

A început ofensiva: „De ce, mami?!”

Credeam că se va întâmpla abia după ce împlineşte 3 ani, dar m-am înşelat. Credeam că mai am timp să mă pregătesc. Dar m-a lovit… În weekend a fost Emilia la noi şi m-a întrebat „tu ştii că Georgia a început să întrebe <de ce?>”? Nu, nu ştiam.

Apoi, a doua zi, Georgia zicea ceva cu „are mama două fete cucuiete”, iar eu am completat-o cu „şi frumoase şi cochete”. Iar ea întoarce nişte ochi întrebători şi mă loveşte:

– De ce cochete, mami?

– Că aşa sunt fetele! (ce era să fac, nu mă aşteptam… n-am avut un răspuns mai inteligent)

– De ce, mami?

– Că le place să se îmbrace frumos, să-şi ia mărgele, cercei… Asta înseamnă că sunt cochete.

– De ce, mami?

– Ca să fie frumoase!

– De ce, mami?

– Că aşa trebuie să fie fetele, frumoase, Georgia! (deja simţeam că mă învârt în cerc)

– De ce, mami?

– ?!?!

 

Mai târziu, am pus-o în pătuţ, pentru somnul de după-amiază. Şi tot mai voia poveşti, iar eu i-am spus „gata, acum trebuie să te culci!”.

– Dar de ce, mami?

– Ca să te odihneşti!

– De ce, mami?

– Păi, pentru că eşti obosită, nu?!

– De ce, mami?

– Că ai avut multă treabă, ai fost la plimbare, în parc, ai construit, ai făcut puzzle… iar acum trebuie să dormi, ca să poţi să te joci şi mai târziu…

– De ce, mami?

– ?!???!!!

 

Şi aşa au început dialogurile fără sfârşit şi întrebările care nu vin niciodată singure. Sper să am şi destule răspunsuri!