Primăvară fără flori de cireş

Încă din toamnă sau iarnă sau de când a fost anunţat meciul, plănuiam că o să-mi petrec cea de-a 36 aniversare pe stadion, alături de Co (tatăl meu microbist). E vorba despre meciul România-Danemarca, pe Cluj Arena, fix în 26 martie. Aşa că mi-am însemnat evenimentul, iar acum tot primesc diverse notificări despre el.

Toamna trecută, părinţii mei au tăiat cireşul din curtea casei – era bătrân, prea mare, putred pe dinăuntru, ameninţa casa. La o furtună mai serioasă ar fi putut să distrugă (cel puţin) acoperişul. A fost necesar să-l tăiem, dar am rămas cu un gol în curte (şi nu numai). Mă gândeam, nostalgic, la primăvara fără flori de cireş, pentru că asta mi-a plăcut mereu la cireşul nostru, florile. Şi mă gândeam, oare cum va arăta curtea fără florile de cireş?

Nu m-am gândit însă niciodată că o să trebuiască să trăiesc primăvara fără Co. Nu mi-am imaginat curtea fără el. Nici viaţa. Continuă lectura

Acum 6 ani…

Acum 6 ani făceam cunoștință cu Emma și o țineam pentru prima dată în brațe. Nu exista nimic ce ar fi putut să îmi umbrească bucuria. Eram deja la al doilea bebe, așa că nu aveam nici temeri, nici îngrijorări, știam ce am de făcut. Eram fericiți că venise și ea cu bine pe lume. Eram familia completă, așa cum visasem. Nu aveam niciun fel de griji. De multe ori mă gândesc și-mi spun că niciodată nu am fost mai fericiți decât atunci. Continuă lectura

De topit inima, în prag de seară

Heart-melting #1

Georgia îmi spunea că fetele din ”Frozen” își iubeau părinții, pentru că aveau grijă de ele și erau niște părinți foarte buni și atenți… ”Ca și voi, mami, și voi sunteți cei mai grozavi părinți!”. Chiar și atunci când vă certăm, sau uneori, când mai strig la tine? ”Da, eu oricum vă iubesc, pentru că sunteți cei mai drăguți părinți”.

Heart-melting #2

Emma doarme de două nopți cu un bilețel sub pernă… pe un mic post-it am scris eu ”Te iubesc”, cu o carioca roșie, plus câteva inimioare. ”Îl pun aici sub pernă, mami, ca să nu uit niciodată, nici noaptea, cât de mult mă iubești”

La mulți ani, minunata Georgia!

Cinci ani împlinește astăzi minunata Georgia, fetița noastră cea mare, cea din ce în ce mai mare. Cinci ani de când a readus mirarea și a reinventat bucuria în viața noastră 🙂 Nimeni nu o să mă creadă dacă spun că a fost ”floare la ureche”, dar toți mă vor crede că au fost cinci ani de poveste și că îi aștept pe următorii cu sentimente amestecate – nerăbdare să o văd evoluând, tristețe pentru că pare să crească prea repede – în sensul că trece prea repede timpul.

Toți cei care o cunosc știu că nu exagerez dacă o descriu ca fiind un copil deosebit, deștept, simpatic și năstrușnic. E sociabilă, lipicioasă, curioasă, perseverentă, foarte inteligentă, înțelegătoare, activă, intuitivă, empatică… veselă, plină de viață, vorbăreață, creativă, minunată! E sufletul nostru, alături de surioara ei, pe care o ocrotește și care o adoră, la rândul ei!

Și noi o adorăm și am adorat-o din prima clipă când am aflat că există 🙂 când a fost cât o gămălie, apoi cât un grapefruit… și apoi când a apărut intempestiv în viața noastră, acum exact cinci ani! Era un ghemotoc negruț cu ochii mari și ni se părea că nu am văzut nimic mai frumos, niciodată. Nu știam noi atunci cât de mult frumos urma să ne mai arate… suntem niște norocoși!

Acum e deja domnișoară, dar nu are fumuri și nici prea multe preocupări domnișorești. Este încă un copil și mă bucură asta… când văd în jur copii care cresc mult prea repede, forțat. Îi plac prințesele, păpușile cu rochii elegante, dar și animăluțele, căsuțele, de fapt cu orice obiect ea poate să pună în scenă o poveste. Are imaginație și îi plac grozav jocurile de rol, în care i se alătură deja și surioara mai mică.

Zilele astea silabisește tot ce vede scris, oriunde. Citește și în română, și în engleză (am observat cu ocazia asta că ne înconjoară foarte multe cuvinte englezești), litere mari și mici, reușește să citească aproape orice cuvânt – nu exagerat de lung – iar dacă e în altă limbă, ne întreabă ce înseamnă. De asemenea, ne întreabă non-stop ”cât face x plus y”, unde x și y sunt tot felul de numere, deocamdată, din fericire, mai mult între 0 și 9. Și ne întreabă sensul cuvintelor, chiar dacă sunt cuvinte noi sau vechi, vrea ea să știe ce înseamnă ”de fapt”. Așadar, întrebările la ordinea zilei sunt ”ce scrie?”, ”cât face?” și ”ce înseamnă?”.

Asta este minunata Georgia la 5 ani, în puține, foarte puține cuvinte. Oricum nu există destule cuvinte încât să o pot descrie așa cum e ea… O ființă cu totul și cu totul specială, care, dintr-o întâmplare nemaipomenit de frumoasă, a ajuns în familia noastră.

Cel mai frumos cadou

Am avut o zi minunată, în care m-am simțit în centrul atenției 🙂 Lumea s-a înghesuit să îmi ureze ”la mulți ani” și toate celelalte, am primit cadouri, am avut chiar și o mică ”sindrofie” la birou (oare mai folosește cineva cuvântul ăsta?!). Pe scurt, m-am simțit foarte bine, apreciată de cei din jur. Și ce îți poți dori mai mult…

Acasă, am primit cea mai frumoasă felicitare din lume, făcută de mânuțele Georgiei… cu flori, steluțe-sclipici (așa le-a numit ea) și inimioare. Dar, cel mai tare element a fost semnătura, numele ei, pe care l-a scris pur și simplu, spontan, fără să-i spună nimeni cum să-l scrie, cum trebuie înșiruite literele… Am rămas mută când am văzut cât de frumos a scris GEORGIA, trebuie să recunoaștem că nu e un nume ușor de scris! Mai ales că nu i-a ”dictat” nimeni!

Am un bilanț destul de bun la 32 de ani, fără să mă refer la lucruri materiale (nici de ele nu mă pot plânge)… Două fetițe frumoase, deștepte și sănătoase, un soț cum puțini mai există, părinți tineri și sănătoși 🙂 Nu-mi doresc nimic mai mult, doar să spun ”mulțumesc”!

Și vă mulțumesc tuturor celor care mă citiți, pentru că acesta este un post aniversar: numărul 600!

Cuiva îi e dor de mine!

Fetiţele mele sunt încă la bunici, în vacanţă, distrându-se de minune. Şi mă întreabă lumea: „dar nu plâng după voi? nu vor acasă? stau ele singure acolo? păi pe al meu/a mea nu puteam să îl/o las cu nimeni…”. Aşa că m-am bucurat în prima fază că am aşa fetiţe de treabă 🙂 dar şi bunici de gaşcă, doar ştiu ele cu cine stau!

Ei, uite că a fost un pic prea mult. Noi n-am mai avut nicio zi liberă în weekend de cel puţin trei săptămâni, aşa că nu le-am mai vizitat 😦 Am vorbit la telefon, dar nu e de ajuns ca să-ţi astâmperi dorul.

Şi aseară Georgia se pare că a avut o „criză” de melancolie, în timp ce îi tăia Mimi unghiile, „ca să o găsească mami cu unghiile tăiate”. S-a declanşat ceva atunci când a auzit de mami şi s-a pus pe plâns… „Mimi, dar mie mi-e dor de părinţii mei…”. Şi aşa ne-am trezit sunaţi cu puţin înainte de ora 22, ca să vorbească fetiţa cu părinţii ei 🙂 Am fost topită de-a dreptul, trebuie să recunosc! A vorbit şi cu mine, şi cu tati, ne-a spus o nouă poezie, pe care a învăţat-o Emilia – aia cu Apolodor, de Gelu Naum, ştie o bucată destul de bună din ea! Ştiţi, aia:

„La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zambitor
Un pinguin din Labrador.

-Cum se numea?-Apolodor.
-Şi ce făcea?-Cânta la cor.
Deci, nu era nici scamator,
Nici acrobat, nici dansator;
Făcea şi el ce-i mai uşor:
Cânta la cor. (Era tenor)

Grăsuţ, curat, atrăgător
În fracul lui strălucitor
Aşa era Apolodor.

Dar într-o zi Apolodor,
Spre deznădejdea tuturor
A spus aşa: -Sunt foaaarte trist!
Îmi place viaţa de corist
Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor
De fraţii mei din Labrador!
O, de-aş putea un ceas măcar
să stau cu ei pe un gheţar…

Apoi a plâns Apolodor.” şi aşa mai departe, că e nesfârşită poezia! Dar până aici sigur o ştie… Şi o spune absolut adorabil, căci încă nu-l spune foarte bine pe „r” şi e plină de „r”-uri poezia!

Dar să revenim la subiect… mi-e dor tare de fetiţele mele şi abia aştept să le strâng în braţe… peste două zile! După care plecăm în vacanţă!

30 party

Eu am zis că ăsta e blogul fetelor şi că nu am de gând să pun nimic despre aniversarea mea… dar ele au fost o parte importantă din petrecere, aşa că m-am răzgândit (şi la presiunile soţului, care vede acest blog ca pe un jurnal de familie). Georgia a fost din nou în centrul atenţiei şi s-a comportat ca atare. N-a dormit deloc peste zi, aşa că seara era de-a dreptul varză de oboseală, iar după-amiază când au venit „prietenii” (aşa îi numeşte ea, în grup) parcă era băgată în priză şi nu mai ştiam cum s-o liniştim. Am avut mare noroc cu Mimi – care ne-a făcut surpriză şi a apărut la uşă, cum aş fi putut sărbători fără ea?

Acum, de când sunt şi eu mămică, îmi dau seama că aniversarea mea e şi a ei în aceeaşi măsură, ea sărbătoreşte 30 de ani de când a devenit mămică, iar Co 30 de ani de când a devenit tătic 🙂 Emilia şi-a petrecut această aniversare pe post de baby-sitter pentru trei fetiţe: Bianca, Emma şi Georgia. Iar noi ne-am putut relaxa, am povestit şi ne-am răsfăţat cu specialităţi italiene – asta a fost tema meniului (salata caprese, bruschete, mini-pizza, platou cu brânzeturi de n feluri), plus salata mexicană pregătită de tăticul cel priceput… Pot să spun că ne-am distrat, într-un mod decent şi matur, ca la 30 de ani 🙂 Iar „condimentele” petrecerii au fost, desigur, fetiţele noastre.

Ale mele au picat frânte seara, chiar dacă Emma dormise peste zi de două ori. M-am întins cu amândouă pe canapea, le-am spus povestea cu „frumoasa cea adormită din pădure” (aşa îi spune Georgia) – le-am cântat un cântecel şi le-am pus pe fiecare în patul ei. Şi ele au adormit cuminţi, până dimineaţa…

Dacă ar fi să descriu aniversarea asta, aş putea să o fac în stilul Georgiei, care mai nou foloseşte numai superlative. Deci: cei mai buni prieteni, cele mai frumoase cadouri, cei mai roşii trandafiri, cele mai minunate fetiţe (toate trei), cel mai spectaculos meniu (realizat de noi), cel mai reuşit tort (făcut de mine), cea mai drăguţă mamă şi bunică (Mimi), cele mai fericite mămici (Raluca şi eu), cei mai pricepuţi tătici (Adi şi Bogdan), cel mai atent soţ (al meu), cel mai pofticios tătic (al meu, a lipsit de la petrecere, dar i-am trimis tort), cea mai relaxa(n)tă petrecere, cea mai scurtă zi (chiar a fost, că s-a schimbat ora!). Cea mai împlinită femeie de 30 de ani. Eu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Cum am crescut eu cu trei taţi

Am fost un copil foarte norocos, din multe puncte de vedere. Am fost singură la părinţi şi nu numai – aveam în jurul meu bunicii, părinţii, plus o mătuşă nemăritată la dispoziţia mea (în primii mei ani de viaţă…). Ce mai, eram ca Goe, cu mamiţica, mam’mare şi tanti Miţa, gata toate să mă facă fericită. Dar aveam şi mai mult decât atât – aveam trei taţi!

Am mai scris aici cum tatăl meu are un frate geamăn identic, un frate cu care împarte o legătură foarte puternică şi strânsă, chiar şi după 50 de ani 😀 Aşa că a fost foarte prezent şi în viaţa mea, ca un al doilea tată… probabil de-aia l-am şi botezat şi l-am strigat toată copilăria mea „tata Arthur”. În adolescenţă am devenit prea „cool” pentru numele ăsta, aşa că l-am botezat, logic, Co2, dacă tatăl meu era Co. Şi aşa am rămas până în zilele noastre.

Pe cel de-al treilea tată al meu îl cheamă Zaharie, dar limba mea de copil nu i-a putut pronunţa numele – şi a devenit „tata Ie”. Mi-e de fapt unchi, dar cum mi-am petrecut copilăria la Vinerea, îl vedeam şi îl consideram şi pe el ca pe un tată, unul care mai echilibra un pic toate personajele care trăiau numai ca să îmi facă mie pe plac. El era un pic mai sever şi ne inspira aşa un respect, nu am fi îndrăznit să facem sau să spunem prostii pe lângă el… Cu toate astea, era mai sever cu propriii lui copii decât cu mine, eu puteam să forţez un pic limitele, pe mine nu se supăra, ba dimpotrivă – aveam mereu cel mai bun loc la masa lui, cea mai bună bucată de pui din tocăniţă, primeam furculiţa cu Mickey Mouse… iar Ovidiu, văru-meu şi băiatul lui, numai că nu plângea de ciudă câteodată, la fazele astea 🙂 Evident că el îşi dorea şi locul „pe ladă”, şi furculiţa! Dar, cum eu eram mai mică… şi ştiam cum să-i zic frumos „tata Ie…” câştigam mereu. Eram şi puţin manipulatoare, dacă stau să mă gândesc retrospectiv. Când eram la Vinerea, în casa, în curtea lui, mă întreba: „tu, ia spune tu câţi taţi ai!” (parcă îi aud vocea în gând!). Şi eu număram pe degete şi începeam tot timpul cu el: „tata Ie, tata Eci, tata Arthur!”. Bineînţeles că, atunci când mă întreba Arthur, îl puneam pe el primul, iar când eram acasă, începeam tot timpul cu „tata Eci” – adevăratul meu tătic 🙂 Tata Ie ştia toate astea şi de-aia se distra aşa de bine, când vedea cât pot fi de şmecheră.

Tata Ie a fost un personaj foarte important în copilăria mea şi un om care a contribuit mult la formarea mea, la creşterea mea. A fost cu adevărat un tată, indiferent de ordinea în care îl pomenesc 🙂 Mă gândesc de multe ori la el, la toţi din familia de la Vinerea, dar mă gândesc la el în fiecare an, pe 7 martie, când e ziua lui. Şi nu cred că ştie asta. Îi urez măcar în gând „la mulţi ani” şi zâmbesc, amintindu-mi ce copilărie minunată am avut.

La mulţi ani, tata Ie!

la nunta mea, cu toţi trei taţii… de la stânga la dreapta: tata Ie, tata Arthur, tata Eci 🙂

Sunt nebună… după fetiţele mele :)

Asta e concluzia pe care am tras-o după ce m-am trezit plângând ca o stupidă, că am ajuns acasă la Cluj fără Georgia. Ea e bine-mersi la bunici, la Orăştie, se distrează foarte bine şi e mai înţeleaptă decât mine: ştie că mami şi tati au treabă la Cluj, iar ea rămâne cu Mimi şi Co (pe scurt: „mama… tata… teaba… Cuj!”). Ne-a pupat pe toţi, fără probleme, adică s-a alarmat puţin când a văzut că o luăm şi pe Emma cu noi, dar i-a trecut repede şi ne-a dat pupici din geam. Evident că eu am lăcrimat un pic şi în maşină, după ce am plecat, nu îmi venea să cred că o lăsăm acolo. N-am mai stat fără ea decât vreo 3-4 zile, vara trecută…

Mi-am revenit totuşi pe drum, povestind despre alte chestii. Dar când am ajuns acasă, m-a lovit iar melancolia, văzându-i toate jucăriile, măsuţa şi tăbliţa de scris, avionul cu Winnie în mijlocul livingului, camera ei, nefiresc de liniştită. De fapt, viaţa fără Georgia e nefiresc de liniştită, e banală, incoloră, nici nu mai ştiu cum s-o descriu. Emma e mult prea cuminte… Nu ţipă, nu aleargă, nu aruncă jucăriile pe jos, doar stă şi zâmbeşte şi papă şi doarme. Ca să îmi alung depresia, am zis că fac un duş fierbinte – ceea ce nu pot să fac în mijlocul zilei, dacă e Georgia acasă 🙂 dar şi în baie a pus ea stăpânire, prosopelul ei, periuţa de dinţi, scăunelul pe care se urcă să se spele în chiuvetă, cei doi bebeluşi atârnaţi la uscat mereu, pentru că Georgia îi spală cu ea în cadă în fiecare seară, toate celelalte jucării de baie… iarăşi m-au aruncat în melancolie.

Parcă e toată casa numai a ei, peste tot e ceva de-al ei, parcă toată viaţa noastră se învârte în jurul ei. Nici nu ştim ce să facem acum cu atâta timp liber. E o linişte aproape apăsătoare, iar noi ne trezim că vorbim în şoaptă şi umblăm cu grijă, să nu facem gălăgie. Doar sunt orele de somn… Stăm şi ne învârtim pe aici, ne uităm la tv (şi la ăla când i-am dat drumul… era pe Jim Jam), nu mai merg desene animate… cred că diseară o să pun Albă ca Zăpada sau Cenuşăreasa pe dvd, în loc de meciuri 🙂 Nici maşina de spălat n-a trebuit să o mai blochez… şi evident că butonul rămăsese pus pe la 60 de grade, de o mânuţă neastâmpărată.

Mi-am amintit apoi, în maşină, de acea zi din toamna lui 1999 când am plecat eu la facultate la Bucureşti, m-a dus Emilia cu maşina şi apoi a plâns tot drumul înapoi, vreo 6-7 ore. Mă lăsase într-un oraş imens, eu aveam doar 18 ani şi nu cunoşteam pe nimeni acolo. Nici nu ştiu de ce am vrut eu musai să merg la Bucureşti, dar asta e altă poveste. Ideea e că înţeleg perfect, acum, de ce a plâns tot drumul, de ce a plâns apoi zile în şir, în camera mea rămasă pustie. Nu înţeleg cum de s-a putut opri din plâns (vreodată) şi în ce moment realizezi că trebuie să-ţi laşi fetiţele să plece…