Toamnă, şcoală, prieteni noi

A dat toamna năvală peste noi, asta după ce vara a trecut pe nesimţite, iar eu am ignorat total blogul. Începând din această toamnă avem o nouă şcolăriţă, asta ar fi principala veste pe care nu am consemnat-o aici 🙂 Da, a început şi Emma şcoala… E tot la „George Coşbuc”, unde e şi Georgia – care a început clasa a doua.

Prima zi de şcoală a fost una cu emoţii, pentru noi adulţii, evident. Ne-a făcut o surpriză şi a apărut şi bunicul Co, declarând, emoţionat, că „nu putea s-o lase singură pe Emma în prima zi de şcoală”. Bineînţeles că Emma a fost super încântată, la fel şi eu, care îmi aminteam cum mi-a făcut mie surpriză bunicul meu, acum 29 de ani, apărând la festivitatea din prima mea zi de şcoală, cu un buchet de trandafiri… Continuă lectura

Un nou început

Acum un an, fix pe 15 septembrie, începeam o nouă etapă din viaţa noastră, odată cu prima zi de şcoală a Georgiei. Eram entuziasmaţi, ne plăcea şcoala, ne plăcea învăţătoarea… am scris totul aici. A fost bine, un an întreg, că ajungeam în 5 minute la şcoală (sau mai puţin – au fost dimineţi în care am plecat la 8 fără 5 şi nu am întârziat!).

A fost bine, că şi-a făcut prieteni, că doamna învăţătoare s-a dovedit a fi calmă şi capabilă. A fost bine, că şcoala e bine dotată şi modernă. N-a fost bine, pentru că nivelul clasei era destul de scăzut, iar Georgia s-a plictisit un an întreg. N-a fost bine, pentru că doamna trebuia să se plieze pe nivelul clasei, care era unul mediu (cu indulgenţă). N-a fost bine, că era băieţi violenţi, crescuţi cu violenţă acasă, care nu ştiau cum altfel să se comporte. Au lovit-o şi pe Georgia, de câteva ori, iar eu nu am rezolvat nimic cu plângerile şi sesizările mele. Nu aveam partener de dialog în părinţii celorlalţi copii. Nu a fost bine nici că în şcoală nu există limba germană – Georgia venind dintr-o grădiniţă în limba germană, în clasa pregătitoare a făcut engleză (şi i-a plăcut la nebunie, încă lucrăm acasă); acum se pregăteau să le introducă franceza. Continuă lectura

Primele zile de şcoală. Tristeţi, partea a doua

A doua zi după ce am scris postarea precedentă, în care mă întrebam cum va fi să o las pe Georgia la poarta şcolii şi eu să plec, uitându-mă mereu în urmă şi cu inima în gât, fetiţa mea mi-a mai dat o lovitură: m-a întrebat dacă mai vin cu ea până în clasă. Voia să o las la poartă şi să meargă singură.

I-am zis că mai sunt câteva zile în care o voi însoţi până la clasă; că nu o să mai am voie, oricum, să trec de linia albă. Şi am rugat-o să mă mai lase un pic să vin cu ea, până mai pot. A zâmbit, plină de înţelegere, şi m-a lăsat să merg cu ea.

A doua zi, iar: „Mami, dar nu mă laşi să merg singură?!”

Eu: „Nuuu, hai, te rog, mai lasă-mă să merg cu tine, măcar săptămâna asta!”

Azi a început o nouă săptămână. Cu un zâmbet şmecheresc, s-a uitat la mine şi m-a rugat să o las să meargă singură. De data asta eram pregătită, aşa că m-am oprit la linia albă. M-a îmbrăţişat, m-a pupat, şi a plecat parcă zburând, plutind. Eu mă simţeam de parcă pleca la facultate.

A traversat toată curtea, spre clădirea lor, se tot întorcea şi îmi trimitea pupici, îmi făcea cu mâna şi îmi zâmbea… Apoi a dispărut în şcoală. Eu m-am adunat, în final, şi am pornit spre birou. Tot drumul, o revedeam în gând, cu mersul ei vesel, parcă săltat, cu ghiozdanul mare în spate, cu prinţesele Disney, care se îndepărta tot mai mult de mine.

Cred că cel mai greu moment pentru un părinte e să îţi urmăreşti copilul cu privirea cum se îndepărtează de tine, să îi vezi mersul din spate, nu lângă tine, cum îl vedeai până acum.

La prânz, m-a sunat Georgia, de pe telefonul lui tati, imediat după ce a ieşit de la şcoală. Şi mi-a mărturisit că, după ce a ajuns în clasă, dimineaţă, i-a părut rău că nu m-a lăsat să merg cu ea şi a lovit-o melancolia. Aşa că a plâns după mami, cum nu cred că a plâns vreodată până acum. Aşa că, după cum se vede, mai avem amândouă de lucrat la capitolul separare.

Primele zile de şcoală, tristeţi şi entuziasm

Aşadar, a început şcoala. Parcă nu realizez, încă, parcă totul se mişcă prea repede în jur! Mă uit la ea, la fetiţa mea, şi îmi vin în minte versurile din cântecul acela celebru: „Timp, încotro mergi? Spre ce meleaguri noi, grăbit alergi?”, din filmul „Liceenii”.

În fiecare dimineaţă, când o duc la şcoală, o conduc până la clasă, ea parcă zboară, fericită, merge repede şi îşi agaţă haina în cui, pune ghiozdanul lângă scaun, se aşază în bancă, îmi mai trimite nişte pupici şi îşi vede de treabă. În momentul acela, eu ar trebui să plec spre birou, nu? Atunci, de ce parcă mă lipesc de uşă, de ce nu îmi pot lua ochii de la ea, de ce nu mă pot urni din prag? De ce mi se strânge inima, când mă gândesc apoi că, peste câteva zile, nu voi mai avea nici privilegiul să o conduc până în clasă? Continuă lectura

Prima zi de școală (2014)

Mare lucru nu s-a schimbat, față de prima zi de școală din 1987, despre care vorbeam acum câteva zile. Aceleași discursuri de întâmpinare lipsite de conținut, de căldură, de acel ”ceva” care să îi determine pe copii să fie atenți și pe părinți să nu aștepte, exasperați, să se termine festivitatea. Cei mici de foiau în rând, părinții povesteau între ei – cei vechi – sau priveau stingheri în jur – cei noi.

Atâta doar că Georgia mea nu avea funde mari în păr, ci doar o bentiță cu o fundiță simplă, albă, iar bretonul nu era tuns de mine, ci de coafeză. Nu avea nici uniformă, căci școala ”Ion Agârbiceanu” are propria uniformă, ce va fi confecționată pe măsura fiecărui copil. În rest, a fost cam la fel cu prima mea zi de școală.

Aproape am avut emoții, intrând pe poarta școlii, cu școlărița noastră cea proaspătă. Georgia, mami și tati, plus trei bunici din patru 🙂 Aproape am avut emoții, dar mi le-au tăiat rapid discursurile, stâlciate și de probleme de exprimare, și de o sonorizare infectă. Preotul, polițistul, ”reprezentanta domnului primar”, oficialul de la Consiliul Județean – toți prezenți, toți pe lângă subiect.

Oricum, noi nu ne mai săturam să ne privim școlărița 🙂 Am găsit-o și pe doamna învățătoare, pe care eu, personal, am simpatizat-o din prima. De când am făcut cunoștință 🙂 E directă, glumeață, le-a întors spatele tuturor și toată festivitatea și-a petrecut-o povestind cu noii ei învățăcei. Celelalte doamne erau mai solemne, dar ea s-a lăsat mai jos, la nivelul copiilor, și a povestit cu ei încontinuu. Așa că au fost și părți din festivitatea care mi-au plăcut.

După ce au vorbit toți oamenii care veniseră să vorbească la microfon, s-a terminat partea oficială, iar cei mici au trecut printr-un tunel de flori, făcut de cei mai măricei, mergând spre clasele lor. Georgia este în clasa pregătitoare A și era deja în prima bancă, atunci când am ajuns noi în sală. Părinții și bunicii au stat în spatele clasei, până când au avut loc prezentările și acomodarea. Fiecare copil a fost invitat în față, să se prezinte și să spună cum preferă să fie strigat, pe ce nume. Au primit și câte o napolitană, spre bucuria lor.

Mâine avem deja prima ședință și voi merge eu, având în vedere că mi-a plăcut de doamna învățătoare și că școala e aproape de biroul meu și de casă 🙂 Iar Georgia așteaptă cu nerăbdare să meargă la școală, unde și-a făcut deja o prietenă, pe Vanessa. Am pregătit în seara asta ghiozdanul și rochița. Iar tati e încântat să îi facă sandvișuri, pe care i le pune într-o cutie roșie, specială, pe care Georgia și-a decorat-o personal, cu abțibilduri. E bine, așadar. Suntem bine.

Nici Emma nu este exclusă – azi dimineață am dus-o prima dată pe ea la grădiniță, iar cu această ocazie Georgia și-a revăzut și educatoarea. I-am luat și ei rechizite, când am luat pentru Georgia – care și-a ales tot cu prințese: ghiozdan, penar, stilou, creioane, carioci, gumă de șters și tot. Numai prințese în fața ochilor 🙂 Iar când se întâlnesc, la prânz, surioarele, își povestesc una alteia: ”Georgia, ce-ai învățat azi la școală?”, a întrebat Emma. ”Nimic, doar ne-am prezentat și am spus cum preferăm să ne spună”, a venit răspunsul.

De mâine, aștept dialoguri mai consistente 🙂

Prima zi de școală (1987)

Prima mea zi de școală a fost în septembrie 1987. Nu-mi amintesc mare lucru din ea… Doar că aveam două fundițe maaaari și breton scurt și strâmb, cum mi-l tăia Emilia de obicei. De fapt, amănuntul cu bretonul scurt și strâmb l-am văzut în poze, nu mi-l amintesc 😛 Așadar, nu-mi amintesc neapărat lucruri, dar îmi amintesc senzații.

Îmi amintesc de Emilia, emoționată, și de prietenii mei – eram toți fericiți, fără stres, fără griji. Restul e în ceață, nu mai știu nici cine ne-a făcut puținele poze pe care le avem (eu am două poze în albumul meu personal, din prima zi de școală – așa că majoritatea vieții mele de până la inventarea aparatului digital încape într-un singur album).

Un lucru îl am foarte clar în minte, în condițiile în care tot restul e ca un film, ca un vis: cât am fost de fericită și de surprinsă când, în curtea școlii, a apărut bunicul meu! El locuia la țară, la Vinerea, la vreo 25 de kilometri de Orăștie. Nu era ușor să vii de acolo la noi, la oraș, în ciuda distanței mici, pentru că nu aveam niciunii mașină. Nici la telefon nu vorbeam des – trebuia să sunăm la centrală și să cerem ”Vinerea, numărul 228, vă rog!” (așa m-a învățat Emilia, să sun în caz de nevoie). Mai mult decât atât, bunicul meu era în perioada aceea internat la sanatoriu, la Geoagiu, pentru că era bolnav. Iar de acolo era și mai greu de venit, căci trebuia să mergi destul de mult, pe jos, până la șosea, apoi încă ceva kilometri până la Orăștie. Nimeni nu se aștepta să vină, asta e concluzia.

Și totuși, în prima mea zi de școală, moșu Marcu (așa îi spuneam eu), a fost lângă mine. Nu știu cum a ajuns, cu ce sau cu cine. Știu numai că am fost fericită să îl văd și mi-l amintesc foarte clar, îmbrăcat atât de elegant, într-un costum negru, cu o cămașă albă și cu un buchet de trandafiri în mână.

De curiozitate, astăzi am căutat să văd pe ce dată ar fi putut să înceapă școala în 1987 și am aflat că luni, când ar fi fost prima zi de școală, a fost 14 septembrie. Era ziua lui, ziua lui moșu Marcu… De ziua lui, a făcut tot posibilul să coboare de la sanatoriu, ca să fie în curtea școlii, lângă mine, în prima zi. Când mă gândesc la asta, mi se face și mai dor de el, căci a murit la mai puțin de doi ani după prima mea zi de școală. Și sper că a fost fericit atunci, de ziua lui, măcar atât de fericit cât am fost eu.

Mi-aș dori să știe cât a însemnat pentru mine prezența lui acolo, să știe că îl adoram și că îmi amintesc atât de clar de el, deși a fost lângă mine, fizic, doar 8 ani. Și mi-aș fi dorit să o vadă și pe Georgia, în prima ei zi de școală – luni, 15 septembrie, 2014.