Seri cu povești

Cred că a trecut deja o lună de când nu mai am loc să citesc eu povești, seara. Mai aveam puțin și împlineam 6 ani de când citesc, seară de seară, aventuri cu prințese, scufițe roșii, lupi sau purceluși, motani încălțați, prinți neînfricați și alte personaje dubioase. Dar, de când Georgia s-a prins cum se leagă literele și cuvintele, nu mai am loc. Chiar dacă încep eu să citesc, inevitabil îmi smulge cartea din mână, cu rugăminți fierbinți și promisiuni de genul ”numai o pagină, mami!”. Și apoi abia îi mai smulg eu cartea din mână.

Mai am șanse în fața lor numai cu povești inedite, pe care să le spun, nu să le citesc, asta le place la nebunie. Le-am cucerit ultima dată cu Prâslea cel voinic, m-au ascultat cu gurile căscate. Așa că acum scotocesc prin memorie, după astfel de basme, pe care nu le poate găsi – încă – Georgia în cărți.

”Prâslea cel voinic și merele de aur” a fost basmul copilăriei mele, la bunici, la Vinerea. Eram mică de tot și face parte dintre primele mele amintiri reale: bunicul meu, Moșu’ Marcu, stătea în genunchi la capătul patului unde tronam eu, Întâia nepoată, și îmi povestea. Stătea la gura sobei, la propriu, și îmi spunea povestea asta la nesfârșit, fără să mă plictisesc vreodată. Poate că îmi spunea și altele, dar cu siguranță asta era preferata mea, căci numai de ea îmi amintesc. Este, de altfel, una dintre cele mai prețuite amintiri ale mele, căci nu mai am multe în afară de ea… l-am pierdut pe Moșu când aveam numai 8 ani și încă mi-e dor de el. În special în februarie mă gândesc la el, iar în acest februarie se împlinesc 25 de ani de când trăiesc fără bunicul care îmi spunea povești. Probabil din cauză că am trăit prea mult fără el, acum nu știu din memorie – sau nu îmi vin – alte povești, să le spun, nu să le citesc, fetelor mele.

De multe ori, ca să nu-mi pierd statutul privilegiat de povestitoare, trebuie să inventez povești, așa pot să le captez atenția. În rest… mă uit la Georgia și o ascult cum citește, are deja intonație și atitudine de povestitoare. Și sunt tare mândră că am reușit, sigur am avut și eu ceva merit în asta, în pasiunea ei pentru citit și pentru povești.

Suntem o familie de povestitori și sper ca fetele mele să le povestească nepoților (să le spună, nu să citească de pe tabletă!), peste 50 de ani, un basm uitat de lume și de cărțile moderne de povești, despre Prâslea cel voinic și merele de aur.

DSC05244

Anunțuri

Cum am crescut eu cu trei taţi

Am fost un copil foarte norocos, din multe puncte de vedere. Am fost singură la părinţi şi nu numai – aveam în jurul meu bunicii, părinţii, plus o mătuşă nemăritată la dispoziţia mea (în primii mei ani de viaţă…). Ce mai, eram ca Goe, cu mamiţica, mam’mare şi tanti Miţa, gata toate să mă facă fericită. Dar aveam şi mai mult decât atât – aveam trei taţi!

Am mai scris aici cum tatăl meu are un frate geamăn identic, un frate cu care împarte o legătură foarte puternică şi strânsă, chiar şi după 50 de ani 😀 Aşa că a fost foarte prezent şi în viaţa mea, ca un al doilea tată… probabil de-aia l-am şi botezat şi l-am strigat toată copilăria mea „tata Arthur”. În adolescenţă am devenit prea „cool” pentru numele ăsta, aşa că l-am botezat, logic, Co2, dacă tatăl meu era Co. Şi aşa am rămas până în zilele noastre.

Pe cel de-al treilea tată al meu îl cheamă Zaharie, dar limba mea de copil nu i-a putut pronunţa numele – şi a devenit „tata Ie”. Mi-e de fapt unchi, dar cum mi-am petrecut copilăria la Vinerea, îl vedeam şi îl consideram şi pe el ca pe un tată, unul care mai echilibra un pic toate personajele care trăiau numai ca să îmi facă mie pe plac. El era un pic mai sever şi ne inspira aşa un respect, nu am fi îndrăznit să facem sau să spunem prostii pe lângă el… Cu toate astea, era mai sever cu propriii lui copii decât cu mine, eu puteam să forţez un pic limitele, pe mine nu se supăra, ba dimpotrivă – aveam mereu cel mai bun loc la masa lui, cea mai bună bucată de pui din tocăniţă, primeam furculiţa cu Mickey Mouse… iar Ovidiu, văru-meu şi băiatul lui, numai că nu plângea de ciudă câteodată, la fazele astea 🙂 Evident că el îşi dorea şi locul „pe ladă”, şi furculiţa! Dar, cum eu eram mai mică… şi ştiam cum să-i zic frumos „tata Ie…” câştigam mereu. Eram şi puţin manipulatoare, dacă stau să mă gândesc retrospectiv. Când eram la Vinerea, în casa, în curtea lui, mă întreba: „tu, ia spune tu câţi taţi ai!” (parcă îi aud vocea în gând!). Şi eu număram pe degete şi începeam tot timpul cu el: „tata Ie, tata Eci, tata Arthur!”. Bineînţeles că, atunci când mă întreba Arthur, îl puneam pe el primul, iar când eram acasă, începeam tot timpul cu „tata Eci” – adevăratul meu tătic 🙂 Tata Ie ştia toate astea şi de-aia se distra aşa de bine, când vedea cât pot fi de şmecheră.

Tata Ie a fost un personaj foarte important în copilăria mea şi un om care a contribuit mult la formarea mea, la creşterea mea. A fost cu adevărat un tată, indiferent de ordinea în care îl pomenesc 🙂 Mă gândesc de multe ori la el, la toţi din familia de la Vinerea, dar mă gândesc la el în fiecare an, pe 7 martie, când e ziua lui. Şi nu cred că ştie asta. Îi urez măcar în gând „la mulţi ani” şi zâmbesc, amintindu-mi ce copilărie minunată am avut.

La mulţi ani, tata Ie!

la nunta mea, cu toţi trei taţii… de la stânga la dreapta: tata Ie, tata Arthur, tata Eci 🙂

Colinda minunată

A venit iarăşi vremea aceea din an în care mă tot gândesc ce frumos era odată, chiar dacă totul era diferit. Şi îmi amintesc de toţi care erau atunci lângă mine şi numai din cauza colindelor – mai precis, a unei colinde, despre care scriam şi anul trecut (i-am scris atunci întreaga poveste aici). O ascult acum cu amândouă fetiţele şi sunt de două ori mai fericită, deşi mă mai apucă şi tristeţile, pentru că îmi aminteşte de Lala în primul rând (bunica mea care m-a făcut om). Dar, oricum, amintirile sunt frumoase şi, în final, doar astea mai rămân din noi.

Sărbători fericite tuturor (ştiu că e cam devreme, dar de ce să nu ne bucurăm de zilele astea care preced Crăciunul)! Şi le-aş transmite cele mai calde gânduri în special vinerenilor, oamenii lângă care am crescut şi care mi-au cântat pentru prima dată colinda asta, oamenii din Vinerea, satul paradisiac al copilăriei mele. Fiţi pregătiţi, că venim cu minunatele la colinde!

Anotimpul cireşelor

Cireşele nu sunt neapărat fructele mele preferate, dar sunt fructele mele speciale, mai ales cele de mai. Am crescut, literalmente, sub un cireş de mai, care a crescut şi el deodată cu mine, la Vinerea, acolo unde stăteau bunicii mei (şi unde am stat şi eu, cu ei, în cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele).

Când eram mică-mică (cât Emma, probabil) mă puneau cu căruciorul sub cireş şi stăteam acolo, uitându-mă la frunze. Când ai mei s-au hotărât să se mute de la bloc şi au cumpărat casa, am fost cu toţii fericiţi pentru că respectiva casă avea în curte un minunat cireş de mai. Cu siguranţă, nu era ceva întâmplător. Aşadar, şi fetiţele mele pot să crească uitându-se la frunze şi la cireşe. Pentru că, m-am convins definitiv, istoria chiar se repetă.

Bineînţeles că, la prima ei vizită la Orăştie, Georgia a primit cercei de cireşe, deşi avea doar o lună. Părinţii mei, deveniţi bunici, abia aşteptau o nepoţică pe care să o plaseze sub cireş, în cărucior 🙂 Ei, uite că s-au ales cu două. Numai cireşe să fie…

Poveste de iarnă. Colinda Ilenuţei

A fost odată ca niciodată o bunică, pe care o chema Ileana. Avea ochi albaştri, dar nu d-ăia blânzi cum vezi la bunicile clasice, de prin poze. Avea ochi albaştri şi vii, care mereu râdeau şi jucau. Alteori, avea ochi albaştri care aruncau scântei şi atunci nu era prea bine să fii în preajma lor… Bunica asta avea o nepoţică pe care o chema Mădălina, dar ea o alinta Mădăluţa (şi nimeni nu i-a mai zis aşa, niciodată, deşi câteodată i-e atât de dor…). La rândul ei, nepoţica nu a putut să pronunţe numele „Ileana”, aşa că a strigat-o „Lealea”, apoi Lala. Şi aşa i-a rămas numele, deşi oamenii din Vinerea o ştiau înainte drept „Leana lu’ Ion a lu’ Marcu”, după bărbat, cum e obiceiul la sate.

Toată lumea o cunoştea pe Lala, pentru că ea era şefă la magazinul din sat, singurul loc de unde oamenii îşi mai puteau cumpăra câte ceva. Iar nepoţica era tare mândră, pentru că, atunci când o întreba cineva „tu fată, tu de-a cui eşti?”, ea putea să spună, clar şi răspicat: „îs fata lu’ fata lu’ Leana lu’ Ion a lu’ Marcu”. Şi le închidea gura la toţi.

La rândul lui, Ion a lu’ Marcu era cel mai straşnic bunic pe care şi-l poate dori o fetiţă. Stătea în genunchi în capătul patului, la gura sobei, şi îi spunea poveşti nepoţicii, care stătea în vârful patului imens şi asculta cu gura căscată. Îi spunea mai ales povestea cu Prâslea cel Voinic, dar numai până la faza în care Prâslea reuşea să culeagă merele… iar când nepoţica a crescut mare şi a putut să citească singură, era convinsă că Petre Ispirescu e un individ dubios care a preluat povestea lu’ Moşu Marcu şi a mai tras-o un pic de păr, altfel nu se explică de ce era mult mai lungă, în varianta lui.

Moşu Marcu stătea în fiecare vineri în poartă cine ştie câtă vreme, până ce nepoţica apărea în capătul străzii şi o lua la fugă spre el, nerăbdătoare să i se arunce în braţe. Şi Lala o petrecea cu ochii în lacrimi, când venea duminica şi, deci, timpul ca nepoţica să plece. Iar nepoţica abia aştepta să vină câte o vacanţă, ca să nu mai trebuiască să plece aşa de repede.

Iarna era cel mai frumos. Lala sau Moşu se trezeau devreme, ca să facă foc în sobă, să fie cald pe când făcea ochi şi nepoţica. Şi apoi îşi vedeau de treburi, aşteptând cuminţi să îşi facă şi ea apariţia (căci ea, fiind o alintată de la oraş, se cam lăsa aşteptată). Apoi făceau pâine prăjită direct pe sobă – pare greu de crezut că atunci nu erau prăjitoare de pâine, nu? Lala ungea feliile cu ulei, apoi cu usturoi. Moşu îi dădea nepoţicii „un metru de cârnaţ” şi o căniţă mică de vin roşu, făcut de mâna lui, din via lui. Şi nepoţica nu se îmbolnăvea niciodată, iarna, deşi atunci nu erau atâtea vaccinuri şi medicamente. Niciunul nu se gândea că nepoţica ar fi fost prea mică să bea vin ori să se urce singură în pod, după cârnaţi. Nu le trecea prin cap nici să-i spună să vină musai la prânz, la masă, căci ştiau cum trece vremea la săniuş, între copii. Ştiau că ei nu o să i se facă foame după orarul lor, ci va veni acasă într-un final, când se va sătura de zăpadă. Şi atunci când venea, ei ştiau că ei nu îi trebuie decât ceva bun de mâncare şi eventual vin fiert de băut, ca să se încălzească. Îi puneau hainele şi ciorapii la uscat, fără să se enerveze că erau atât de ude. Şi îi cârpeau pantalonii fără să o certe că îi agăţase la sanie. Şi nu se îngrijorau că ea zbura cu sania pe deal, printre pruni. Sau poate că nu se arătau…

Înainte de sărbători, Moşu stabilea o zi în care se tăia porcul, iar în ziua cu pricina toată lumea se trezea devreme, pe la 5-6 (cu excepţia nepoţicii, desigur, care nu trebuia niciodată să fie deranjată). Se pregăteau toate cele necesare, iar întregul proces dura toată ziua, până seara târziu. Porcul se pârlea cu paie (se făcea „bărbătaie”), iar Moşu avea grijă ca urechile să fie puse deoparte, pentru nepoţică – ea le rodea cu maximă plăcere. Se făceau şi cârnaţi, şi tobă, şi „smăieteci” (aşa le zicea ea). Şi toate se regăseau peste câteva zile, pe masa de Crăciun. Lângă sarmale şi cozonaci, nişte bunătăţi cum nu se mai fac în zilele noastre – din simplul motiv că nu le mai face Lala…

În seara de Ajun, toată lumea colinda, nimeni nu era prea mic ori prea mare. Lala se auzea cel mai tare, pentru că avea o voce puternică – se auzea clar dintre zeci de alte voci şi în corul bisericii. Nici Moşu nu se lăsa mai prejos. Şi ceilalţi, pe lângă ei. Se aliniau sub geam (de obicei mergeau la neamuri, la sora Lalei, de exemplu) şi cântau. Serioşi, dar veseli. Apoi erau invitaţi înăuntru, la un pahar de vin şi ceva plăcinte. Şi aşa treceau sărbătorile, fără televizor şi fără mii de luminiţe pe străzi. Fără mall şi fără brazi imenşi. Fără „Jingle Bells” sau „Let It Snow”. Doar cu „Aseară pe-nserat”…

Draga mea fetiţă, aici voiam să ajung. Tu cunoşti altfel de sărbători, mult mai luminoase, dar numai la propriu. Tu îl ştii pe Moş Crăciun pentru că l-ai văzut la mall, tu vezi oraşul ăsta mare, luminat feeric, tu i-ai văzut şi pe reni, ai văzut brazi uriaşi, împodobiţi cu globuri mai mari decât căpşorul tău. Mi-aş dori, însă, dacă s-ar putea, să ştii că e Crăciun şi după alte indicii. Mi-aş fi dorit să ai unde să mergi la săniuş, pe un deal, să nu ne rezumăm doar la patinoarul din centrul oraşului (deşi e bun şi ăla, până la urmă). Aşa că m-am gândit măcar să îţi povestesc, dacă nu pot să îţi arăt cât era de frumos, odată, şi de diferit!

Oricum, să ştii că tot eşti norocoasă – ai patru bunici tineri, care vor fi cu tine multă vreme. Care te adoră şi sunt gata să îţi ofere vacanţe şi sărbători de vis. Care îşi vor împodobi curţile şi casele pentru tine, te vor trage cu sania pe unde vei dori tu, îţi vor face bunătăţi – şi nu numai de sărbători. Şi tu o să îi colinzi şi o să le ceri cârnaţi şi vin. Dar trebuie să ştii colinde…

Şi m-am gândit să îţi „rezerv” o colindă numai pentru tine, să ştii tu că e a ta. Nu credeam că o voi mai auzi vreodată… Îmi pare tare rău că, atunci când o cântau Lala şi Moşu, nu erau atâtea aparate de filmat şi fotografiat. Aşa că nu ai ocazia să îi auzi chiar pe ei, cântând-o. Lor tare le-ar fi plăcut să o cânte pentru tine… Le-ar fi plăcut să te îndoape şi pe tine cu vin şi cârnaţi, cu usturoi şi pâine prăjită. Iar Lala ţi-ar fi împletit ciorapi şi nenumărate bluze, ţi-ar fi făcut gogoşi (sau pancove) şi ar fi dansat cu tine în braţe, cântând „Du-mă acasă, măi tramvai”. (Da, de-asta îţi cânt şi eu melodia asta, câteodată… Pentru că numai pe asta o ştiam, de la ea, atunci când tu ai venit pe lume!) Uite, îţi pun mai jos şi colinda despre care îţi spuneam, „Aseară pe-nserat”. Am găsit mai multe variante, dar parcă asta se apropie cel mai mult de cea pe care o cântau ei, străbunicii tăi. Anul ăsta încă o să ţi-o mai cânt eu, seara, apoi, de anul viitor, o să o cântăm împreună, bine? Pentru că tu eşti Ilenuţa mea dragă, care merită cele mai frumoase sărbători. Şi pentru că sper, totuşi, ca cealaltă Ileană să te audă de undeva!