Luna trecută am avut ocazia (minunată) să vizităm Parisul. Ne-am petrecut tot timpul în muzee, vizitând obiective extraordinare şi plimbându-ne pe străduţele încântătoare, descoperind frumuseţi la fiecare colţişor. Aş putea să povestesc despre Paris zile întregi şi să scriu nu ştiu câte articole. Dar mă opresc la un singur subiect, deocamdată: muzeele. Vizitând Luvrul, am observat grupuri de elevi, probabil clase întregi, în faţa vreunei picturi sau a unei sculpturi. Am văzut un grup de copii care stăteau direct pe podea, în faţa celebrei „Libertatea conducând poporul” a lui Delacroix, apoi un alt grup, desfăşurat în jurul unei sculpturi ce o înfăţişa pe Afrodita, goală, îmbăindu-se. Copiii din ambele grupuri aveau clipboard-uri cu imagini şi fişe (probabil cu operele respective), pe care îşi mai notau câte ceva în timpul discuţiilor. Am întâlnit astfel de grupuri şi în alte muzee.
Reveniţi la Cluj, am rămas cu nostalgia în suflet, după ce am văzut atâtea frumuseţi şi ne-am încărcat pozitiv. Încă visând, încă plutind, ne-am luat fetele într-o sâmbătă şi ne-am dus la Muzeul de Artă Cluj-Napoca. Nu era pentru niciunul dintre noi prima vizită. Dar aşa am fi avut chef să regăsim atmosfera aceea în care ne-am răsfăţat la Paris… Era chiar şi o expoziţie de gravuri semnate Picasso – deşi văzusem lucrările lui în Paris, ba chiar am fost şi la Muzeul Picasso, am fi plătit să vedem şi gravurile acestea (pentru toţi 4 ar fi fost 60 de lei). Spun „am fi plătit” pentru că ni s-a tăiat cheful cam în primele 5 minute după ce am păşit în muzeu.
În primul rând, ne-a lovit numărul angajaţilor – mult mai mare decât la Luvru, pe cuvânt. Adică, dacă stăm să comparăm mărimea şi importanţa obiectivului, proporţional vorbind, sunt excesiv de mulţi angajaţi la muzeul clujean. Apoi, în absolut fiecare încăpere (deloc imensă) stătea de pază câte o tanti, care nu se afla acolo ca să îţi zâmbească, eventual să îţi răspundă la întrebări sau să-ţi explice orice. Nu. Principala lor grijă şi îngrijorare era că noi adusesem copii la muzeu (!!!) şi să nu-i lăsăm să se apropie la mai puţin de un metru, pentru că se declanşa alarma! Ni s-a atras atenţia de mai multe ori „să avem grijă la copii”, de tăntiţe diferite, îngrijorate că vom porni alarma – asta în timp ce fetele stăteau lângă noi, privind liniştite tablourile, nicidecum alergând isterice prin muzeu. Aşadar, ne-au urmărit privirile suspicioase şi cumva ostile pe tot parcursul vizitei. Ajunsesem să ne simţim stânjeniţi, ca şi cum intraserăm undeva unde nu aveam voie… nu ne-am simţit deloc bine, bine veniţi, bine primiţi, în largul nostru, cum ne simţiserăm zile întregi la Paris. Nu mai spun că e interzis să faci poze – sau, mă rog, poţi, dacă plăteşti o taxă. Sigur, la Luvru şi în toate celelalte muzee pariziene am făcut absolut câte poze am avut chef să facem, fără să ne întrebe nimeni nimic – singura condiţie era să nu folosim bliţul. Gioconda e mai puţin sensibilă decât Grigorescu.
Am rămas cu un gust amar şi după ce am intrat într-o încăpere unde erau sculpturi – cred, nu am apucat să vedem prea bine, pentru că a alergat o tanti după noi, strigând: „alo! alo! ieşiţi afară de acolo, ce căutaţi acolo?!”. La privirea mea stupefiată, a răspuns, îmbufnată, că „nu e voie acolo, de ce am intrat? nu am văzut că e închisă uşa?”… „Nu era închisă, doamnă!”, am răbufnit. S-a mai potolit, dar tot ne-a certat. Nu ne-a spus de ce nu aveam voie acolo. Nici nu am mai întrebat… ne-am luat fetele de mână şi am ieşit – tot pe unde am venit, că nu este făcut un circuit logic şi frumos, cum văzuserăm noi pe la alţii.
Îmi vine să spun că nu mai merg „veci” la Muzeul de Artă Cluj-Napoca. Dar primesc destule comunicate legate de tot felul de expoziţii şi poate că la un moment dat unul mă va intriga suficient încât să merg. Dar ce fac? Mai iau copiii cu mine? Şi cum le arăt frumuseţea picturii, dacă trebuie să avem grijă mereu să nu încălcăm perimetrul? Eu trebuie să am alte griji, nu să mă uit la tablouri… M-aş duce în fiecare weekend acolo, dacă aş şti că măcar nu se uită nimeni urât la mine. Atât cer. Nu tururi ghidate, nu ghid audio, ca la „ei”, nu zâmbete de bun-venit. Doar să nu mă mai certe nimeni că am mers cu copiii la muzeu.
P.S. Am fi mers şi la Muzeul Farmaciei, despre care plâng toţi hipsterii că se închide şi, vai, îl pierdem, dar să ştiţi că e mai mult închis decât deschis. Adică, varianta oficială e că e deschis de la 10 la 16, de luni până vineri, dar lumea cam lucrează în acel interval orar. Şi citesc, printre comentariile de pe site, că ar fi închis şi în timpul programului, de multe ori.
La Muzeul Etnografic am fost tot cu fetele, mai demult, şi iarăşi se ţineau de noi ca cerberii, să nu pună fetele mâna pe nimic. Mi s-a luat şi de ăla.
Muzeul de Zoologie e închis, au fost nişte prieteni şi cică e în renovare. Nu ştie nimeni când se va deschide. Vivariul cică ar fi deschis inclusiv în weekend, între orele 10 şi 14. Poate îl vizităm.
Muzeul de Mineralogie este deschis (cică) de marţi până vineri, între orele 11 şi 14. Nu ştiu pentru cine e deschis…
Ar mai fi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, care are, de asemenea, program în weekend. O să-i dăm o şansă.
Mi-ar plăcea să văd şi muzeele astea clujene pe Facebook, active, cum le văd zilnic pe cele din Londra şi Paris. Mi-ar plăcea să mergem acolo regulat. Mi-ar plăcea să văd şi la Muzeul de Artă grupuri de copii stând în faţa unui tablou de Grigorescu, luând notiţe, fără să activeze alarma. (Şi nu doar în Săptămâna Altfel.) Mi-ar plăcea să regăsesc şi aici, la mine acasă, sentimentul ăla pe care îl aveam în muzeele din Paris. Se poate, ştiu sigur că se poate: am văzut ceva asemănător la muzeul „Antipa” din Bucureşti. Doar că şi Bucureştiul e departe…
Foto: Louvre, Paris, aprilie 2016 (arhiva personală)
Fetiţele minunate 